- De la Hurghada la Aswan. Șocul primului contact cu civilizația egipteană contemporană
Se crapă de ziuă, iar mașina – o Kia roșie, ne așteaptă în fața hotelului. În lobby aceeași beznă ca în prima noapte și același recepționer face formalitățile de check-out. Imediat, un tânăr prietenos și zgribulit de frig vine să ne întâmpine. Este Mina, șoferul nostru pentru următoarea săptămână. Are un zâmbet cald și este destul de comunicativ, în limita cunoștințelor de limbă engleză și în ciuda faptului că nu a apucat să doarmă decât o oră – venea de la Aswan și urma să ne conducă pe același traseu, spre orașul despre care ne asigura că o să ne încânte. Pornim la drum, în liniște, până la primul check-point, cel de la intrarea pe autostrada ce străbate deșertul până la Qena.
Întregul traseu spre Aswan este prevăzut din loc în loc cu puncte de control ale poliției. La primul check-point, Mina a predat poliției permisele noastre de trecere, înregistrarea traseului turiștilor fiind obligatorie. Ne-am trecut datele de identificare într-un tabel și am primit undă verde. Pe drum, aveam să oprim la o mulțime de astfel de puncte de control, unde polițiștii înscriau într-un registru că au trecut mai departe “românii”, numele și numărul de telefon ale șoferului.
Pe anumite tronsoane de drum a trebuit să așteptăm escorta poliției – câte o camionetă cu unul sau doi polițiști la interior și unul înarmat, în benă, urma să călătorească în spatele nostru pentru o bucată de drum. Era prima data când călătoream în acest mod, escortați de forțele de ordine, iar pentru noi a fost destul de șocant la început. Completat cu imaginile satelor ce se derulau în viteză, de-o parte sau de alta a drumului, ne simțeam ca în filmele americane cu Războiul din Golf, o senzație nouă și deloc firească.
Citisem despre excursiile organizate, că întotdeauna în autocar călătorește și un polițist înarmat, dar nu mă așteptam ca sistemul să se aplice și călătorilor pe cont propriu. Recunosc că la început experiența ne-a dat mai degrabă un sentiment de insecuritate, decât unul de siguranță. Ne întrebam reciproc ce căutăm acolo, cumva învinuindu-ne în subconștient pentru alegerea făcută. Dar aceste gânduri aveau să dispară pe măsură ce ne apropiam de destinație și începeam să ne acomodăm cu particularitățile locului.
După primul check-point, continuăm pe șoseaua ca o panglică neagră și infinită, întinsă pe nisipul roz. Munții deșertici par și mai roșiatici în lumina răsăritului. În curând soarele se ridică deasupra lor, ca o minge uriașă împinsă spre cer de scarabeii sau babuinii din mitologia egipteană. Din când în când, câte un stol de păsări ne taie calea în viteză. Privim curioși spre formațiunile din nisip, în timp ce în mașină se aude, în surdină, un fel de incantație într-o limbă necunoscută. Ne gândim că trebuie să fie rugăciunea de dimineață, dar ritmul seamănă mai mult cu slujbele noastre de duminică, iar ora rugăciunii era de mult trecută. Aveam să aflăm mai târziu că atât Mina, cât și Sameh și Bahgat, ghizii noștri din Egipt, sunt creștini copți, iar limba cea necunoscută era limba coptă, descinsă din limba vechilor egipteni. De altfel, copții, minoritatea creștină din Egipt, sunt descendenții de drept ai vechilor egipteni.
La Qena, nuanțele rozalii ale nisipului sunt înlocuite de un verde crud. Până la Luxor, drumul este mărginit de plantații diverse, predominând însă cele de trestie de zahăr, precum și de sate amintind de niște vremuri arhaice. Casele sunt un fel de ruine prăfuite, înconjurate pe alocuri de gunoaie, iar oamenii amintesc de filmele cu Iisus, fiind îmbrăcați în gălăbii, cu turbane pe cap și călare pe măgari. Unii dintre ei sunt agricultori și se ocupă cu irigarea plantațiilor, dar majoritatea stau degeaba, adunați pe marginea drumului, cu paharul de ceai în față. Din când în când depășim câte o camionetă în care se înghesuie laolaltă vaci, cămile, oameni și acareturi.
Imaginile par desprinse dintr-o altă realitate și șocul este evident. Nu suntem nici la prima călătorie prin țări considerate sărace și suntem destul de adaptabili la culturile altor state, dar Egiptul ne ia prin surprindere. Ne așteptam la o țară mai civilizată, considerând apogeul pe care l-a atins în antichitate, dar mai ales faptul că se află la distanță mică de Europa și că fac turism de atâția ani, deci au luat contact cu diverse populații ale lumii. Este însă greu de descris în cuvinte senzația pe care am avut-o în primele ore petrecute pe drum, iar cadre am surprins puține în viteza mașinii. Pot conchide însă că Egiptul trebuie trăit, drumul prin acesta fiind el însuși o experiență aparte!





De la Luxor spre Aswan, încep să predomine așezările nubiene, iar drumul șerpuiește paralel cu Nilul. Peisajul natural este unul exotic și încântător, drumul fiind mărginit pe o parte de plantații în tonuri de verde, iar pe cealaltă de munți deșertici. Așezările par mai curate și oamenii mai zâmbitori și mai harnici. Am și oprit de vreo două ori, să ne dezmorțim picioarele sau să savurăm un suc proaspăt de trestie de zahăr. Cumva, începusem să ne acomodăm vizual cu particularitățile locului și sentimentul de uimire a fost înlocuit cu unul de curiozitate. Mina se simte și el mai bine, mai acasă.



- De la Aswan la Abu Simbel. Doza de adrenalină
Cum vă povesteam deja, ziua agreabilă petrecută în Aswan avea să continue în miez de noapte, într-o goană nebună prin deșertul nubian. Sameh, ghidul nostru, ne anunță să fim gata la 23.00. Se lucrează la un tronson de drum și până la primul check-point urma să facem cel puțin 50 de minute. La check-point aflăm că sunt înscrise 16 mașini pentru traseu, dintre care vreo 5 microbuze. Sunt verificate toate, iar apoi, în jurul orei 1.00, pornim în convoi spre Abu Simbel, destinația noastră. Calea o deschide o camionetă cu mascați înarmați, urmată de un microbuz cu personal de la securitate, toți în costume negre. Mașinile cu turiști se înșiră în continuare, ca un șarpe, luminate numai de lună. Convoiul este încheiat de o altă camionetă cu mascați.
Ceea ce urmează este o adevărată cursă mai mult off-road, șoferii încercând să câștige și să mențină prima poziție în convoi. Sameh ne îndemna să ne odihnim. Dar cum să adormi când mașina gonește cu 130 km la oră, în plin deșert, trecând uneori peste dune de nisip aduse de vânt pe carosabil sau depășind la limită duba din față? Aveam să înțelegem rostul acestei curse abia la destinație. Trebuie totuși să mă laud că obiectivul a fost îndeplinit. Am ajuns primii la destinație, după microbuzul securității, pe care nu aveam voie să îl depășim.
După ce am parcat, ce credeți? Cursa a continuat și pietonal! Sameh ne-a condus pe diverse scurtături, până când am ajuns la coada ce se forma la intrarea în templul lui Ramses. Înaintea noastră erau doar un grup de ruși și vreo patru francezi. I-am invidiat pe ruși în următoarele aproape două ore, cât am așteptat zgribuliți răsăritul. O să ne amintim mereu frigul resimțit la Abu Simbel și faptul că rușii veniseră pregătiți, cu geci de iarnă și căciuli. Am fi vrut să ne ghemuim lângă ei în acele momente!
- Abu Simbel și Festivalul Soarelui
Ridicându-se maiestos din nisipurile Nubiei, complexul de la Abu Simbel este, fără îndoială, unul dintre cele mai impresionante monumente ale Egiptului Antic. Complexul este format din două temple – cel al lui Ramses al II-lea și cel dedicat soției sale favorite, Nefertari. Acesta a fost construit la inițiativa lui Ramses al II-lea, cu scopul de a intimida inamicii de la granița de sud a țării. Dincolo de arhitectura impozantă, cu masivele statui ale faraonului “psihopat”, cum îl alintau ghizii noști Sameh și Bahgat, Abu Simbel este o adevărată capodoperă inginerească.

Ce face Abu Simbel atât de special este faptul că, de două ori pe an, pe 22 februarie, respectiv pe 22 octombrie, razele soarelui ce se ridică din apele Nilului, pătrund direct în sanctuarul din templul lui Ramses, iluminând statuile zeilor Amun Ra și Ra-Horakty, precum și pe cea a lui Ramses însuși. Astfel, preț de vreo 20 de minute, până ce ziua își intră în drepturi, cele trei statui se arată lumii în toată splendoarea și măreția lor. Cea de-a patra statuie, cea a zeului Phat, considerat Zeul Umbrelor, rămâne în semi-umbră. Se pare că cele două date nu au fost alese la întâmplare, ci una ar fi fost data nașterii lui Ramses al II-lea, iar cea de-a doua, data urcării sale la tron.
Un alt aspect care face templul de la Abu Simbel unic este faptul că acesta a fost reconstruit, bucată cu bucată, cu sprijinul UNESCO. Pentru a fi salvat din calea apelor, atunci când a fost construit Marele Baraj de la Aswan, întregul complex a fost mutat pe un dom artificial de beton, cu 65 metri mai sus și aproximativ 200 metri mai în spate față de poziția inițială. Dacă la Philae cei de la UNESCO s-au mulțumit să salveze templul, la Abu Simbel au reușit să îl refacă fidel. Citisem undeva că prin relocare s-ar fi decalat cu o zi data la care are loc fenomenul solar. Oare mai contează un detaliu atât de mic?
La orizont încep să se întrezărească unele luciri roșiatice. Curând, se distinge conturul unor nori, dar Sameh ne ghicește teama și ne liniștește pomenind de voia Domnului. În jurul orei 6.10 se permite accesul în templu. Sameh ne sugerează să tragem de timp, să facem poze, să lăsăm mulțimea din spate să ne depășească. Se uită periodic la ceas și ne face semn când să avansăm și când să ne oprim – ne amuză oarecum stilul său atât de calculat. În final, reușește să ne aducă în fața sanctuarului în momentul de apogeu al fenomenului. Câteva clipe înainte sau câteva după ar fi făcut tot efortul de a participa la festival aproape inutil. De aceea graba de a ajunge primii! Sameh știa asta și îi mulțumim că s-a ținut întru-totul de promisiuni!

Sentimentul de uimire totală și cumva de gol pe care îl ai când privești la chipurile iluminate ale statuilor, face să merite orice efort. Din păcate, cele câteva cadre foto trase pe fugă nu fac deloc cinste realității. Fenomenul trebuie simțit pe propria piele! Este fascinant ce studii astronomice și arhitecturale trebuie să fi făcut vechii egipteni pentru a ajunge la asemenea performanță constructivă. Fenomene similare au loc și în alte locuri, cum ar fi la Chichen Itza, în Mexic. Din punct de vedere cronologic, tind să cred că Abu Simbel a fost primul dintre acestea, ceea ce îl face cu atât mai valoros. Aș fi privit mută, minute în șir, minunea, dacă mulțimea agitată nu m-ar fi împins de la spate, dornică să fure un crâmpei din energia zeilor!
Câteva clipe mai târziu, atmosfera se relaxează, mulți încep să plece, alții mai zăbovesc la câte o poză. De la 7.30 rămânem aproape singuri și avem timp să admirăm cele două temple în toată splendoarea lor. Da, vizita la Abu Simbel merită și în afara Festivalului Soarelui! Nu ne săturam să ne pierdem printre coloanele încărcate de povești sau să măsurăm din priviri uriașele statui ale faraonului semi-zeu, în fața cărora ne simțeam atât de mici și neînsemnați…






Într-o antiteză totală, drumul de întoarcere este unul cufundat în liniște și în vis. Sau aș putea spune miraj? Căci în depărtare ni se arată, ademenitoare, misterioasa Fata Morgana. Ne-am mai întâlnit cu ea și în trecut, în Tunisia, dar parcă acum era și mai frumoasă, mai atrăgătoare, cu ale ei ape ireale.


Detalii logistice
Circuitul pe Valea Nilului l-am organizat cu sprijinul unei agenții locale, Egypt Sansimon Travel and Tourism, pe care o recomand cu încredere. Pachetul negociat cu ei a inclus transportul, ghidajul și mesele de prânz. Fără ei, experiența prin Egipt ar fi fost cu siguranță mai săracă în informații și emoții.
Cazarea am rezervat-o singuri, iar despre locurile unde ne-am cazat în Aswan am povestit aici. În ceea ce privește transferurile cu mașina, fiind parte dintr-un pachet complex, nu le pot evalua ca preț. Ce pot să vă spun este că primisem inițial oferte de la alți furnizori, iar prețul minim ofertat pentru închirierea mașinii cu șofer strict pe tronsonul Hurghada – Aswan a fost de 160 euro. De la Hurghada la Aswan se poate ajunge inclusiv cu transportul în comun, respectiv cu autobuzul până la Luxor, iar de acolo cu trenul sau, de ce nu, cu un vas de croazieră.
În ceea ce privește biletul de intrare la Abu Simbel, în mod normal acesta ar fi costat 240 de lire egiptene. Pentru Festivalul Soarelui, am fost nevoiți să scoatem din portofel câte 500 de lire.
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!