Menu
Bulgaria

Bulgaria de week-end. Elena și împrejurimile

Cum v-am obișnuit, când ne mai găsește câte un week-end cu dor de ducă și fără planuri, dăm o fugă la vecinii de la sud de Dunăre. Iar ultima dată, deși eu visam să văd marea, am ajuns…la Elena! Nu, nu este vorba de nicio bulgăroaică ospitalieră, ci de un orășel pitoresc, situat la vreo 40 de kilometri de fosta capitală medievală, Veliko Tărnovo.

Elena este o veche așezare fondată înainte de secolul al XV-lea și care s-a impus, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca centru meșteșugăresc, comercial și chiar educațional. Dincolo de trecut, orașul impresionează cu ansamblul său arhitectural datând din perioada renașterii naționale bulgare și cuprinzând aproximativ 130 de case vechi, bine conservate.  În plus, Elena este renumită și la nivel gastronomic, șunca din pulpă de porc produsă exclusiv aici, Elenski but, având chiar și un festival dedicat. Dar haideți să descoperim împreună mica așezare!

Imediat ce am ajuns în orășel, am pornit la deal pe o străduță pietruită, prin laterala unui super-market în fața căruia parcasem. Ne-am croit drum printre casele cu subsoluri de piatră, cu pereți văruiți în alb și cu etaje din lemn, asemeni celorlalte întâlnite pe traseul nostru etnografic și, fără să știm, am trecut chiar pe lângă unul dintre reperele orașului, Turnul cu Ceas. Ce e drept, ceasul nu l-am sesizat, dar turnul vechi ni s-a părut foarte fotogenic.

Ceva mai la deal, o poartă de lemn masiv ne invita să îi trecem pragul și să descoperim clădirile vechi ce compun Complexul Istoric și Arhitectural “Daskalolivnitsata”.

Fără să înțelegem indicațiile afișate în limba bulgară, am vizitat atât Biserica Sf. Nicolae, o mică biserică îngropată datând din secolul al XVI-lea, considerată cea mai veche din oraș, cu ale sale picturi murale impresionante, cât și mult mai recenta Biserica Adormirii Maicii Domnului, construită în întregime din piatră,  în 1837. Abia apoi am aflat că accesul era permis pe bază de bilet și ne-am conformat retroactiv.

De altfel, pe baza aceluiași bilet am putut vizita clădirea ce dă numele întregului ansamblu și anume fosta școală pedagogică, “Daskalolivnitsata”, înființată la 1843. Și dacă vă răsună cunoscut, chiar de la cuvântul “dascăl” provine denumirea. Clădirea a fost restaurată și găzduiește o expoziție dedicată perioadei renașterii bulgărești, însă mărturisesc că mai atractiv și mai pitoresc mi s-a părut exteriorul.

Pe de altă parte, clădirea Hanului Kambourov, cu a sa expoziție etnografică, oferă o adevărată călătorie în timp. Camerele decorate în stil otoman, portul tradițional și toate exponatele evocă fidel tabieturile unei zile pașnice de secol XVIII. Parcă și simțeam mirosul de cafea la nisip și distingeam povețele pe care o văduvă blazată le dădea unei viitoare mirese.

Elena

După ce am mai zăbovit puțin în curtea înviorată de parfumul florilor de primăvară și de zumzet de albine, am pornit iarăși în explorare. Trecând pe lângă Casa Popinkolov, una dintre cele mai tipice case ale Elenei, construită în jurul anului 1830, nu am putut să nu remarcăm suprapunerea inedită a etajelor de lemn.  Dată spre folosință Universității din Sofia sub formă de centru educațional, clădirea găzduiește în prezent un muzeu de paleontologie înființat pentru nevoile elevilor.

Pe străduța adiacentă, alte case cu arhitectură renascentistă așteaptă să fie admirate!

După ce am traversat centrul modern al orașului, trecând pe lângă literele colorate ce redau numele acestuia, am ajuns la una dintre cele mai vechi case rezidențiale din regiune, construită în 1710 și foarte bine conservată.  Aici s-au născut Ilarion Makariopolski, unul dintre principalii activiști în lupta pentru autonomia bisericii bulgare, în memoria căruia este amenajat un muzeu în incintă, dar și fratele și nepotul său, personalități marcante ale culturii bulgărești.

Casa cu cerdacul pe care un divan imens invită la meditație, cu mobilierul și obiectele casnice ce compun fidel tabloul de epocă, dar și cu terasa ce dă spre râu și unde, probabil, foștii locuitori își petreceau amiezile, te transpune într-o stare de reverie și te face să te simți precum un oaspete venit într-o vizită neanunțată, însă primit cu brațele deschise.

Dacă tot v-am spus despre delicatesa locală Elenski but, nu puteam pleca fără să o degustăm. Și fix cu această specialitate am început prânzul, la Taverna Truhchev. Ni s-a părut interesantă, iar eu am descris-o ca fiind o combinație de gust între prosciutto și slănina noastră neaoșă, românească. Am completat meniul cu urechi de porc servite cu sos de hrean, cu kavarma de căprioară (o tocăniță delicioasă, gătită lent), în al cărei sos am întins cu poftă bucățile de parlenka (lipia bulgărească), dar și cu înghețată de nuga, desertul meu favorit de pe meleagurile bulgărești. De vin nu mai spun, a înnobilat într-un mod firesc întregul festin!

La plecare, ghiftuiți bine, abia am mai apucat să aruncăm o privire clădirilor ce mărgineau râul. Podul de piatră, turnul bisericii de vis-a-vis, dar și siluetele caselor din lemn, înghesuite una într-alta, ca o imagine de carte poștală, au completat povestea.

Elena

După prânzul copios, se cerea puțină mișcare în natură. Iar drumeția către Cascada Hristovski, situată la câțiva kilometri de Elena, părea alegerea perfectă. De altfel, chiar ar fi fost, dacă nimeream traseul ce pornește din satul Ruhovtsi. Am ajuns însă într-un mic cătun, situat pe o culme, de unde am putut admira cascada în ansamblul ei. Drumeția noastră s-a rezumat la o plimbare scrută, de câțiva zeci de metri, pe o cărare precar marcată. Totuși, odată ajunși deasupra crengilor ce se plecau parcă respectoase către torentul de apă, ne-am simțit ca niște martori tăcuți la spectacolul naturii.

Bulgaria ne-a surprins întotdeauna cu locurile sale neașteptate, între care construcții sau statui megalitice ridicate în mijlocul pustietății. Iar „Stonehenge”-ul local, situat la marginea unui sătuc cochet de pe malul lacului de acumulare Yovkovtsi, se înscrie cu prisosință pe lista acestora.

Construcția este una recentă, blocurile vechi de piatră fiind sculptate și/sau încrustate cu versuri și citate despre eterna înțelepciune a vieții (nu că le-am fi înțeles, dar așa am citit că ar fi). Și chiar dacă nu am reușit să deslușim sensul caracterelor, aș spune că l-am resimțit pe deplin odată ce ne-am lăsat învăluiți de energia locului, scăldat în razele calde ale amiezii.

Fix lângă pietrele uriașe, dispuse circular, se înalță statuia albă reprezentându-l pe Valchan Voivoda, un haiduc celebru ce a luptat pentru libertatea Bulgariei. Ca în legendele construite în jurul personalității sale, haiducul stă cu piciorul pe cufărul cu aur din care împărțea săracilor. Imaginea sa este impresionantă și este completată de peisajul amplu, ce se întinde în zare până la apele albastre ale lacului.

Iar dacă apetitul pentru astfel de obiective nu vă este încă pe deplin satisfăcut, de partea cealaltă a satului se întinde un alt ansamblu statuar în plină dezvoltare, de data aceasta reprezentând foștii conducători bulgari.

Călătoria am încheiat-o cu o cafea la hanul din sat, admirând casele frumos restaurate, pe care sincer vă spun că nu ne așteptam să le regăsim pe acele meleaguri destul de izolate. Încă o bilă albă pentru vecini!