Că sunt mare amatoare de Prosecco, nu mai e niciun secret. În acest context, e lesne de înțeles că de ceva timp cochetam cu ideea de a porni într-o călătorie pe Strada del Prosecco. Și ce ocazie mai bună puteam găsi pentru a închina nu unul, ci nouă pahare de Prosecco, decât aniversarea căsătoriei? Odată decizia luată, ne-am urcat în avion și am pornit la drum, plini de entuziasm. Dar, la fel ca în ziua nunții, vremea ne-a pus bețe-n roate. Întâi, din cauza unei furtuni, am aterizat pe aeroportul greșit. Apoi, cum prognoza nu părea să se îmbunătățească, am anulat rezervarea pe care o făcusem de acasă pentru Dolomiți și ne-am creionat traseul din mers. Aș putea spune că, pentru prima dată, am încălcat regulile organizatorice și ne-am ghidat după soare. La propriu! Și nu a fost deloc rău!
Deși mulți iubitori de vin spumant cunosc și apreciază Prosecco, puțin dintre aceștia știu că cele mai bune sortimente, certificate D.O.C. (denumire de origine controlată) și D.O.C.G. (denumire de origine controlată și garantată) provin din regiunea Conegliano – Valdobbiadene. Cu o bogată tradiție vinicolă de peste 150 de ani, regiunea este o destinație privilegiata pentru pasionații de turism viticol. Drumul Vinului Conegliano – Valdobbiadene (sau Strada del Prosecco), constituit în 2003 ca succesor direct al celui ce a fost, în 1966, primul Drum al Vinului din Italia, este un traseu format din 90 km de drumuri întortocheate, dealuri ondulate, rânduri ordonate de viță de vie și sate fascinante, care merită cu desăvârșire câte o oprire.
Noi ne-am învârtit două zile într-un adevărat cerc al perfecțiunii și am conchis că timpul a fost insuficient pentru a ne face plinul de imagini frumoase și de pahare cu „bollicine” – cum numesc italienii licoarea efervescentă! Și nu ne este de mirare că întreaga regiune a fost inclusă recent pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Dar haideți să vă povestesc mai multe despre itinerariu…
- Foresteria Borgoluce
Nu îmi stă în obicei să încep istorisirea cu locul unde am fost cazați, dar în acest caz îl consider un obiectiv în sine. Foresteria este o mică pensiune agroturistică, situată la poalele unor coline împădurite. Am ajuns seara târziu, așa că abia dimineața am descoperit paradisul ce ne înconjura. Pe măsură ce ceața se ridica, se dezvăluiau privirii cele mai frumoase nuanțe tomnatice. Câte un fazan făcea cărări în iarba deasă de pe pajiștile înconjurătoare, iar alte păsări tulburau liniștea altfel mormântală.
Surpriza a fost și mai mare când am coborât la micul dejun și nu știam ce să înfulecăm mai repede de pe platourile întinse. Asta pentru că Borgoluce este o afacere integrată, care pe lângă faptul că produce Prosecco, deține și ferme unde produce de la mezeluri până la dulcețuri și alte minunății culinare. Și profit de ocazie să vă spun că și cina, servită la osteria deținută tot de ei și aflată la câțiva kilometri de pensiune, a fost memorabilă. Cât despre mozarella de la micul dejun, trebuie să admit că abia cu aceea am descoperit cum ar trebui să fie, de fapt, acest soi de brânză.
Singurul regret legat de șederea la Borgoluce a fost acela că vremea nu ne-a permis să ne bucurăm de piscina lor naturală. Dar am promis să revenim! Iar dacă ajungeți înaintea noastră, așteptăm impresiile voastre!
Mint! A existat și un al doilea regret. Acela că nu am putut admira cel mai fascinant castel din zonă, San Salvatore din Susegana, decât de la depărtare. Se pare că era închis pentru un eveniment privat, iar a doua zi, deși ne propusesem, nu am reușit să mai ajungem la el în timpul orelor de vizitare.
- Strada del Prosecco
Imediat după micul dejun ne-am suit în mașină și am pornit la drum. Câțiva kilometri mai încolo pădurile în nuanțe galbene și ruginii au făcut loc teraselor cu viță de vie, de un verde amețitor. O adevărată încântare a privirii, aceste podgorii atipice ne-au amintit de terasele de orez din Bali, și ele obiective recunoscute de UNESCO ori de plantațiile de ceai din Sri Lanka. Aș fi vrut să opresc la fiecare cotitură a drumului pentru a mă bucura pe îndelete de acele imagini unice și pentru a încerca să fur o fărâmă din acel sentiment și să-l aduc cu mine acasă, în câte o fotografie. Prima oprire am făcut-o însă abia la San Pietro di Feletto unde, pe de-o parte te încântă imaginea dealurilor acelea unduitoare, iar pe de alta frescele delicate de inspirație bizantină de pe fațada vechii biserici parohiale.
După ce ne-am recules preț de câteva minute la interior, admirând colecția de fresce de secol XIII, ne-am continuat drumul spre Refrontolo. Mai exact, spre Molinetto della Croda, o moară veche de aproape patru secole, săpată într-o stâncă și înconjurată de păduri. Moara, a cărei funcționare a încetat în 1953, a rămas un exemplu al vieții rurale locale, pe cale de dispariție în contextul avântului industrial și tehnologic al zonei.
Continuând traseul spre Solighetto, ne-am oprit să admirăm Vila Brandolini d’Adda. Un exemplu al fascinantei arhitecturi venețiene din secolul al XVIII-lea, această vilă minunată este astăzi sediul consorțiului principalelor cooperative de viticultori, responsabil cu protejarea calității spumantului produs în regiune. Vila găzduiește și numeroase expoziții de artă, cu o atenție deosebită pentru tinerii artiști, însă la momentul vizitei noastre astfel de evenimente nu au avut loc, astfel că nu am putut descoperi și interiorul clădirii.
Pornind mai departe, am zărit pe un vârf de deal o bisericuță, iar în apropierea acesteia un monument ca un fel de aripă. Curioși despre ce este vorba, am cotit pe un drum îngust, înclinat și virajat, din acela care îți provoacă atacuri de panică. Palpitațiile au atins cote maxime când drumul a fost înlocuit de o cărare îngustă, mărginită de un hău fără fund. Și pe alocuri și acoperită de bălți. Claudiu a insistat să avansăm, în ciuda faptului că mie aproape că îmi stătea inima. Într-un final am ajuns nu numai la Eremo di San Gallo, căci așa se pare că se numește capela, ci și la drumul corect, cel asfaltat și ușor de parcurs. Iar priveliștea de aici, de sus, a înlocuit emoțiile cu unele pozitive. Cât despre monument, acesta se pare că era dedicat eroilor aviației militare.
Dealurile deveneau tot mai înalte pe măsură ce ne apropiam de Farra di Soligo. Aici, siluetele a două turnuri medievale, de piatră, se ridicau semețe din mijlocul podgoriilor.
Cunoscute drept Torri di Credazzo, cele două turnuri sunt ruinele unui fost castel. Castelul Credazzo, al cărui nume apare pentru prima dată într-un document din 1233, era alcătuit din trei turnuri amplasate în direcția nord-sud și conectate printr-un zid robust ce permitea patrularea santinelei. Drumeția până la zidul de apărare ne-a pus în dificultate, căci cu greu am nimerit traseul corect. Indicatorul ce marca aleea pietonală, printre straturile de viță-de-vie, era îndreptat strâmb. Ne-am învârtit mult și bine în jurul acestuia, până când am reușit să găsim o rută alternativă spre vârful dealului. Ajunși sus, la baza unuia dintre turnuri, am găsit porțile ferecate. În prezent castelul este proprietate privată, însă părea că locul este lăsat pradă abandonului. Cu toate acestea, plimbarea prin vie, sub stropii fini de ploaie caldă, s-a dovedit o încântare a simțurilor!
În imediata apropiere, la Col San Martino, un alt exemplu de arhitectură locală este Capela San Vigilio. Cocoțată deasupra podgoriilor, capela te invită de la depărtare să îi descoperi secretul. Am urcat spre ea pe Strada delle Vedette, poteca de belvedere care, în timpul Primului Război Mondial, a permis armatei austro-ungare să observe mișcările de-a lungul liniei Piave. Și înțeleg și de ce, căci odată ajuns sus, în curtea capelei, priveliștea amplă ce se deschide asupra împrejurimilor te lasă de-a dreptul fără cuvinte. De altfel, nici sfântul căruia îi este închinată probabil nu a fost ales întâmplător, numele său provenind de la latinescul „vigilia” (a privi, a urmări), care denotă rolul strategic al edificiului.
Urmând linia dealurilor, am urcat până la Cartizze, subzona unde se produce cel mai calitativ Prosecco. Aici, la Cartizze PDC, în fața unuia dintre cele mai frumoase peisaje viticole din Italia, am degustat diverse soiuri de Prosecco și am învățat despre diferențele dintre acestea, în general date de conținutul de zahăr.
Ușor amețiți de amestecul de „bollicine” și cu siguranță mai veseli, ne-am învârtit apoi pe itinerariul rural cunoscut drept Anello del Prosecco (Inelul Prosecco), un traseu circular de aproximativ 10 kilometri lungime, cuprins între San Pietro di Barbozza, Santo Stefano și Saccol. Cumva, în această arie restrânsă, pare că frumusețea teraselor cu viță-de-vie atinge un apogeu greu de înțeles. Peisajul devine magnific, aproape halucinant.
Locul ideal pentru a te bucura de toată această splendoare este Osteria senz’Oste (un fel de han fără hangiu). Aici te poți servi singur, alegând ceva de mâncat din interiorul căsuței vechi de piatră și lăsând în casierie suma potrivită de bani. Apoi, de la automatele așezate în mijlocul podgoriei, poți cumpăra sticle de vin sau de Prosecco și chiar pahare propriu-zise în care să torni licorile bahice, fie ele cu sau fără bule. Îți alegi apoi băncuța preferată unde să deguști bunătățile achiziționate și asezonezi un astfel de picnic improvizat cu cea mai bună parte a acestui loc, priveliștea!
Din Valdobbiadene, limita vestică a traseului și sediul multor companii de Prosecco D.O.C.G., am făcut cale întoarsă spre Guia și am continuat spre Campea, drumul fiind mărginit de același peisaj viticol uluitor. Imediat ce am început ascensiunea spre Farrò, podgoriile au început să cedeze locul pădurilor gătite de sezon și peste care o ceață lăptoasă punea stăpânire treptat.
Abia la poalele cătunului Rolle, considerat unul dintre cele mai frumoase sate ale Italiei și definit de un poet italian drept o „carte poștală trimisă de zei”, podgoriile și-au redobândit supremația.
Itinerarul șerpuiește apoi prin satele Arfanta, Tarzo, Corbanese, Cozzuolo, Carpesica și Ogliano, înainte de a termina în centrul istoric al orașului Conegliano. Noi am poposit peste noapte la Tarzo, la o altă pensiune agroturistică care ne-a încântat vizual și culinar, Azienda Agricola Ca’Piadera. Cât despre confortul oferit, numai cuvinte de laudă!
La Conegliano am ajuns pe înserat, astfel că mare lucru nu am apucat să vedem. Am urcat totuși până la castelul ce străjuia odinioară asupra orășelului și am rătăcit apoi, sub clar de lună, pe străduțele centrului istoric.
Clădirile vechi, cu colonade, ne-au amintit de călătoria la Bologna. La fel și agitația de la terase și restaurante. Recunosc că ne-ar fi plăcut să aflăm mai multe despre vinuri la Școala de Vinificație ori la Muzeul Oenologic Manzoni, care funcționează ca arhivă pentru cercetările în acest domeniu al vinificației, dar timpul nu ne-a permis. Ne consolăm însă cu ideea că avem motiv să revenim! Și închin un pahar răcoritor de Prosecco în cinstea acestui plan!
Detalii logistice
Pentru a ajunge în Regiunea colinară Conegliano – Valdobbiadene am profitat de un zbor convenabil la Treviso, cu Ryanair. Mașina am închiriat-o direct din aeroport, de la Sicily by Car, cu mențiunea că o rezervasem în avans.
De acasă rezervasem și prima noapte de cazare, la Foresteria Borgoluce, despre care am povestit mai sus. Cea de-a doua unitate de cazare, Ca’ Piadera, o ochisem pe booking.com, dar ne-am dus direct la recepție și am întrebat dacă au cameră disponibilă. Am plătit astfel cu 10 euro mai puțin și ne-am și asigurat că locul ne va oferi o experiență memorabilă. Recomand ambele pensiuni, dar și osteriile adiacente.
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!
