Aveam un week-end liber de decembrie și ne doream să evadăm într-un loc unde să ne încărcăm puțin bateriile. Intenționam de multă vreme să vizităm conacele din Covasna, dar acum situația era alta: nu aveam nici timp suficient la dispoziție și nici starea necesară pentru a explora prea mult. Însă regiunea ne suna tentant dintr-un alt considerent pentru care este cunoscută, respectiv turismul balnear. Am făcut, așadar, rezervare la Grand Hotel Balvanyos, despre care citisem numai de bine. După cum este prezentat și în mod oficial, hotelul s-a dovedit a fi “o oază de liniște cu aer curat, înconjurat de munții și pădurile din jurul Lacului Sf. Ana”.
Punctul forte al resortului este, indiscutabil, zona de wellness. Grand Santerra SPA își răsfață oaspeții cu piscine interioare și exterioare, cu bazine cu hidromasaj, cu saune și tratamente individuale.
Ne-am bucurat de aproape toate facilitățile, dar preferatele noastre au fost piscina exterioară, cu apă termală, respectiv sauna secuiască. În timp ce te relaxai în piscină, nu puteai rămâne indiferent la imaginea soarelui palid, ale cărui raze se strecurau cu timiditate printre brazii învăluiți în abur. Nu puteai rămâne indiferent la fiorul pe care îl dădea aerul rece și proaspăt, la fiecare inspirare. Nu puteai rămâne indiferent la starea de ușurare ce punea stăpânire pe toată făptura ta. Iar în sauna căptușită cu crengi de brad, senzația de relaxare era sporită de elementul olfactiv. Plecam de acolo cu impresia că suntem mai puri, parcă abia născuți. Cred că a fost una dintre cele mai plăcute experiențe de acest gen, cu siguranță cea mai plăcută din țară.
A doua zi, după un mic dejun copios, am plecat să descoperim împrejurimile. Bazinele termale și cu ape sulfuroase din mijlocul pădurii nu ni s-au părut foarte tentante. Mai ales ținând cont de gradele cu minus afișate la bordul mașinii. Ne surâdea mai mult o plimbare pe malul Lacului Sfânta Ana.
Drumul spre lac ne-a încântat cu peisajul său, cu cerbii zăriți prin poienile de pe margine ori cu omul de zăpadă ce stătea de strajă pe o creastă mai înaltă. Iar plimbarea propriu-zisă către lac a reușit să ne ridice adrenalina. Asta pentru că eram primii turiști din zonă și pe tronsonul de un kilometru de la parcare până la lac, pe care îl parcurgi pietonal, panourile de atenționare cu privire la posibilele întâlniri cu urșii se succedau într-un mod aproape obsesiv. La fiecare zgomot al pădurii, ne țineam respirația. Am fi vrut să ne întoarcem, dar parcă am fi mers până la lac. În final, am ales să continuăm traseul, făcându-ne planul cum să acționăm în cazul nefericitei întâlniri.
Cu urșii nu ne-am intersectat, dar lacul înghețat ne-a încântat cu cromatica sa. Pe suprafața încremenită a acestuia, crengile copacilor din jur se reflectau în nuanțe pastelate, într-un peisaj de acuarelă. Iar liniștea aproape că ne înfricoșa. Mai rău decât urșii pe care îi simțeam atât de aproape. O liniște din aceea în care îți auzi propriile gânduri și parcă și pe cele ale persoanei de lângă. Când devenea prea apăsătoare, călcam apăsat pe câte o creangă ori pe pontonul de lemn, în încercarea de a sparge, prin vibrații, gheața de la baza acestuia. Nu știu să zic cât a trecut până ce alt cuplu de turiști indiscreți și-a făcut apariția, iar noi am făcut cale întoarsă. Ne-am amuzat să aflăm că și ei s-au speriat când ne-au auzit pașii prin pădure!
Deși ne propusesem să fie una dintre acele ieșiri în care să nu faci nimic, recunosc că pe drumul spre Balvanyos am făcut o oprire la unul din castelele din zonă și anume la Micloșoara. Un lacăt mare atârna pe poarta din fier forjat, dincolo de care se întrezărea silueta nobilă a castelului familiei Kalnoky. Undeva, într-un colț al gardului, am zărit un anunț care îndemna călătorii dornici de vizită să se adreseze personalului de la casele de oaspeți ale contelui, situate în apropiere. Ceea ce am și făcut.
Un tânăr s-a grăbit să vină să ne deschidă porțile. L-am urmat pe aleea mărginită de arbori bătrâni. Iar mai apoi într-un tur prin odăile palatului, astăzi transformat în Muzeu al Vieții Transilvănene. Exponatele sunt diverse obiecte de mobilier și decorațiuni recuperate de proprietar de pe vechile moșii ori achiziționate la târguri și licitații. Acestea încearcă să redea sumar viața foștilor nobili transilvăneni.
Ne-a plăcut arhitectura cu linii destul de simple a castelului și ne-a încântat povestea locului, redată cu har narativ de tânărul cu accent unguresc. Dar mai ales ne-a impresionat căldura cu care am fost primiți. Atât de mult încât am decis să revenim pentru o ședere la casele de oaspeți al contelui. Pentru că la ultima nostră călătorie în zonă casele erau ocupate integral, am ales să petrecem o noapte la un alt stabiliment aflat în grija contelui. Așa am ajuns la casele de oaspeți ale Alteței Sale Regale Prințul Charles, din Valea Zălanului.
Pe la asfințit am virat pe drumul neasfaltat, ce te poartă spre cătunul uitat de lume. Ne întrebam reciproc cum l-or fi purtat pașii pe prinț tocmai prin acele locuri. Claudiu, mai sarcastic din fire, se întreba cum de l-or fi păcălit alții să își asocieze imaginea cu acele locuri pierdute în timp, la care poți ajunge făcând slalom printre gropi și bălți. Am început să îi dau dreptate când am ajuns în cătun și, pentru că întunericul pusese stăpânire peste împrejurimi, am avut dificultăți în găsirea caselor. Iar semnalul la telefon era aproape inexistent.
Într-un final, mai mult am nimerit decât am găsit poarta domeniului, dar aici altă surpriză. Zona de recepție nu era semnalizată în niciun fel, totul era cufundat în întuneric și în liniște. Nu știam la ce ușă să batem fără să trezim alți oaspeți. Am reușit să găsim o zonă cu puțin semnal și am sunat. Așa se face că ni s-a deschis ușa fostului hambar, în care era amenajat restaurantul și recepția.
O tânără a ieșit zâmbind și după salutul de bun venit, ne-a condus către căsuța noastră. Imediat ce ne-a deschis ușa, căldura și mirosul de lemn ars ne-au conferit acel sentiment de acasă. Nu a contat nici praful de pe noptieră, nici dușul la care a trebuit să facem o improvizație pentru a-l putea folosi. Soba împrăștia în jur acel sentiment de bine și o bucurie inexplicabilă a pus stăpânire pe mine. Nu știu ce să zic despre Claudiu, care a trebuit să se trezească de două ori, în miez de noapte, pentru a reaprinde focul. Tind însă să cred că nu i-a displăcut!
Dimineața, soarele ce pătrundea prin perdeluța croșetată, aerul cald ce persista încă în cameră, curtea acoperită de chiciură, mirosul de pământ înghețat amestecat cu cel de grajd, lătratul unor câini din depărtare și nechezatul unui cal undeva mai aproape, mi-au dat acea energie capabilă să mute munții din loc. Simțeam că viața abia începe, acolo, în acel cătun izolat de lume. Este greu de descris sentimentul, mai ales pentru cineva care a trăit aproape toată viața la bloc. Trebuie încercat!
Astfel, pentru o experiență autentică, de viață la țară, recomand o vizită la casele de oaspeți de la Valea Zălanului. Însă vă previn, nu asociați numele prințului cu luxul, căci nu veți găsi așa ceva aici. Din contră, veți găsi câteva căsuțe bătrânești, mobilate cu mobilier sătesc vechi, dar fără prea multă atenție la detalii. Și un restaurant mic, unde produsele ce vă vor aștepta pe masă sunt locale, gustoase, simple. Este unul dintre acele locuri unde merită să ajungi atunci când liniștea nu te sperie, când vrei să stai singur cu gândurile tale ori când vrei să intuiești puțin viața bunicilor ori străbunicilor. Încă ne întrebăm cum a ajuns prințul tocmai acolo!
Detalii logistice
Cazarea la Grand Hotel Balvanyos am rezervat-o prin intermediul agenției de turism Eximtur. La vremea respectivă, ne-a oferit un tarif mai bun decât am găsit direct pe site-ul hotelului sau pe platformele de rezervări. În schimb, cazarea la Casele de oaspeți ale Prințului Charles am rezervat-o aici.
La casele de oaspeți, mesele pot fi servite la restaurantul propriu, cu meniu fix. Tot ce am încercat a fost delicios. Ba chiar a fost prima data când am mâncat și mi-a mai și plăcut ciorba cu păstăi de fasole. Trebuie să menționez că este singurul fel de mâncare pe care nu îl agreez!
Încă mai avem în plan și o ședere la casele de oaspeți de la Micloșoara!
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!
