Alarma telefonului tulbură liniștea nopții. Se apropie de ora 5 şi pe la şi jumătate cel târziu ar trebui să pornim spre Horton Plains. Afară plouă monoton, cu picături mici şi parcă puțin cam leneșe. Ne încurajăm cu ideea că poate 10 kilometri mai la sud vremea va fi mai prietenoasă. Pornim la drum, ușor intimidați de cele 15 grade Celsius afișate ostentativ la bordul mașinii.
Se crapă încet-încet de ziuă, dar ploaia parcă se întețește. Privim pierduți printre picături, nehotărâți dacă să continuăm drumul. Într-un final ne facem curaj şi îl întrebăm pe Jerry, șoferul nostru, la rândul lui vizibil descumpănit. Acesta trage pe dreapta şi ce credeți? Sună un prieten!
Primim undă verde: prietenul lui Jerry, ghid din partea locului, ne ridică moralul zicând să mergem cu încredere căci sus în parc vremea va fi ok. Mașina începe să urce pe drumul șerpuit, plantațiile de ceai făcând loc pășunilor. Din când în când ne învăluie câte o pâclă de ceață lăptoasă şi se accentuează senzația că urcăm spre capătul lumii. Ca o ironie, exact asta facem: călătorim către World’s End, râpa cu o adâncime de 900 de metri care, alături de cascada Baker’s Falls, constituie una dintre principalele atracții ale parcului.
Horton Plains, zona cea mai rece din Sri Lanka, situată la peste 2000 de metri deasupra nivelului mării, înglobează păduri montane veșnic verzi, pășuni, terenuri mlăștinoase și ecosisteme acvatice. Având în vedere diversitatea florei și faunei endemice, Horton Plains a fost declarat sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. Cu o temperatură medie anuală de 14÷16 ̊C, Horton Plains nu este tocmai locul pe care te aștepți să îl întâlnești într-o destinație exotică. Cu toate acestea, peisajul spectaculos şi biodiversitatea parcului atrag anual un număr impresionant de turiști, majoritatea limitându-se la principalul traseu circular de 9 km, ale cărui puncte de atracție sunt Little World’s End, World’s End şi Baker’s Falls. Între noi fie vorba, de data aceasta nu am făcut excepție de la regulă.
La intrare, șirul lung de mașini şi jeep-uri ne dă emoții. Speram să ne întâmpine peisaje spectaculoase în intimitatea naturii nealterate de mâna omului, nu un blocaj de circulație. După ce luăm biletele, parcurgem cu mașina o porțiune de drum destul de prost întreținut, până la parcarea care ne amintește, mai degrabă, de cele aferente zonelor comerciale din jurul Bucureștiului. Deși începem să credem că ne-am lăsat atrași de o himeră, nu ne pierdem încă speranța. Punem rucsacul în spate, ne luăm la revedere de la Jerry şi pornim la drum, în pas alert. Sunt aproximativ 4 km până la World’s End şi ar trebui să ajungem acolo înainte de ora 9.
- Bine ați venit la Horton Plains!
Într-o dimineață senină, priveliștea spectaculoasă pentru care World’s End este renumit se întinde până spre coasta de sud, culminând în apele albastre ale Oceanului Indian. Însă, în jurul orei 10, totul dispare în ceața densă care pune stăpânire peste râpă. Acesta este motivul pentru care turiștii se trezesc cu noaptea-n cap şi se aliniază la coada de mașini de la intrare, încă dinaintea orei 6, când parcul se deschide.
Imediat cum treci de parcare, este amenajat pe partea dreaptă un centru pentru vizitatori. Intrăm şi aruncăm o privire în jur: pe un fundal de cabană montană, regăsim într-o încăpere un leopard împăiat, în alta un craniu de elefant şi părăsim centrul după cea în care sunt expuse diverse borcane cu tot felul de rozătoare conservate. Cam deprimant pentru acele ore matinale!
După ieșirea din centrul pentru vizitatori, avem prima surpriză plăcută: accesul pe traseu se face după un filtru unde toate pungile de plastic din bagaje sunt confiscate şi înlocuite cu pungi biodegradabile din hârtie, iar sticlelor de apă le sunt tăiate etichetele. Un exemplu bun de urmat și de către administratorii altor parcuri din întreaga lume!
La scurtă distanță după punctul de colectare a plasticului, traseul se desparte, spre dreapta trecând întâi pe la Little World’s End, iar spre stânga prima oprire fiind la Baker’s Falls. Noi am ales să pornim spre dreapta şi am constat că a fost o alegere inspirată, marea parte a vizitatorilor pornind spre stânga şi lăsându-ne astfel să ne bucurăm de plimbare ca şi când am fi fost primii oameni în acele locuri. Bine, dacă făceam abstracție de vreo patru nordici cu care ne-am tot intersectat!…
Traseul este unul relativ ușor, în general în plan orizontal şi cu puține porțiuni de teren accidentat. Până la Little World’s End, drumul ne poartă mai mult prin pădure, în acordurile păsărilor şi, din când în când, ale unor ultimi stropi de ploaie, care se străduiesc din răsputeri să răzbată dincolo de crengile copacilor.
- La capătul cel mic al lumii
La Little World’s End ne-am trezit deodată deasupra norilor, încălziți de un soare blând, de parcă ne-am fi teleportat de-a dreptul la un capăt al lumii. Întreaga scenă ne lasă fără cuvinte şi încercăm să ne bucurăm de ea, ignorând totuși grupul de chinezi care dau năvală pe marginea râpei, cu selfie stick-urile la înaintare – oare capătul acesta al lumii este în China?
Nici nu apucăm să ne dezmeticim bine, că norii se înalță şi pun stăpânire pe întreaga vale ce se dezvăluia privirii parcă până în urmă cu câteva secunde.
- Ceața de la capătul lumii
O luăm din nou la pas, convinși că World’s End trebuie să fie un capăt al lumii mult mai dramatic. Ceasul bătea deja de ora nouă când ne-am trezit într-o mulțime de oameni care priveau, cu o atitudine ușor resemnată, de pe marginea unei stânci, către un infinit alb. Lumea se sfârșise cu adevărat!
Așa se face că ajunși la capătul lumii, avem un singur gând: să mergem mai departe! Doar avem de adăugat noi cascade în palmares…
După Baker’s Falls, ne pierdem în negură, printre pășunile care au luat treptat locul pădurii, lăsând în urmă mulțimea resemnată. Suntem din nou în lumea noastră plină de culoare, cu stropi de ploaie, pâraie reci, cascade învolburate, triluri vesele de păsări ale căror denumiri nu le cunoaștem, cerbi cu atitudine de fotomodel şi chinezi îmbrăcați nepotrivit și purtând pantofi cu 2 numere mai mari.
- Nuwara Eliya sau Mica Anglie
Timpul limitat nu ne-a permis să dăm o șansă prea mare Nuwarei Eliya spre a ne surprinde. Cele câteva clădiri coloniale, între care şi oficiul poștal, ne-au lăsat impresia că Mica Anglie ar fi meritat mai multă atenție.
După un ceai cald, servit alături de britanicele “scones”, ne revedem cu Jerry cu care căzusem de acord să mergem la biliard. Este deja întuneric şi maşina opreşte în curtea unei case unde Jerry coboară şi schimbă câteva cuvinte cu un localnic ce stătea sprijinit de balustrada unei scări, cu o ţigară aprinsă în colţul gurii. Se întoarce şi ne invită să îl urmăm.
Cu inima uşor strânsă, urcăm treptele care duceau către o mansardă. Nu eram pregătiţi pentru loc cum nu erau nici localnicii din interior pentru vizita noastră. Mă simt stingheră în locul acela prăfuit, semi-obscur și cu atâtea priviri curioase aţintite asupra noastră. Mai ales când constat că sunt singura fată şi mă gândesc că poate am trecut dincolo de o rigoare locală. Cumva, starea de disconfort se accentuează când Claudiu se întoarce şi îmi strecoară printre dinţi: “ce căutăm aici şi cum facem să plecăm mai repede?”
Cei doi însoțitori ai mei încep primul joc. În scurt timp, la o masă alăturată se stinge lumina şi cea mai mare parte a grupului “amenințător” părăseşte incinta. Rămân doar patru localnici: cel cu ţigara de la început, despre care am tras concluzia că este proprietarul, doi care joacă un alt tip de joc la o masă din partea opusă – profesionişti în adevăratul sens al cuvântului – şi un spectator al acestora. Dintr-un colţ, Bon Jovi ne aminteşte în surdină că viaţa trebuie trăită! Jocul continuă şi bilele dispar rând pe rând de pe masă, iar noi primim încă o dată lecția că nu trebuie să te iei niciodată după aparenţe ori să te lași pradă prejudecăților!
Detalii logistice
Intrarea la Parcul Național Horton Plains, inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, ne-a costat echivalentul a 45 USD, în preț fiind incluse cele două bilete ale noastre, biletul lui Jerry şi taxa de acces cu mașina. Biletele se achiziționează la intrare. Înainte de a lua decizia de a vizita Horton Plains, citisem numeroase opinii pe internet, foarte contradictorii, legate de costul mult prea mare pentru o simplă plimbare prin natură, la care se adaugă în general şi costul transportului până la fața locului. În final, nu am regretat nicio clipă că am ales să mergem şi sper ca cele câteva fotografii care însoțesc acest articol să vă convingă și pe voi.
- În cazul în care plimbările simple în natură, fără un scop anume, nu sunt pe lista voastră de interes, în locul vizitei la Horton Plains aveți ca alternativă Adam’s Peak, una dintre principalele atracții din apropierea Nuwarei Eliya, important loc de pelerinaj pentru budiști, hinduși, musulmani și, creștini deopotrivă. O denivelare în vârful stâncos, ce seamănă cu amprenta unei tălpi uriașe, a transformat locul într-unul sacru încă din antichitate, de-a lungul timpului budiștii atribuind “talpa” lui Buddha, hindușii lui Shiva și musulmanii lui Adam. Mai târziu, portughezii au atribuit “talpa” Sfântului Apostol Toma. Ascensiunea către Adam’s Peak începe, de regulă, în jurul orei 2 noaptea, pelerinii urcând un șir nesfârșit de trepte până la răsărit. Noi am lăsat vizita pentru data viitoare, dar mai multe detalii despre istoria locului şi un ghid pentru ascensiunea către vârf regăsiți aici.
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!
