În călătoriile noastre am întâlnit tot felul de locuri: unele frumoase, chiar romantice aș putea spune, unele încărcate de istorie, unele surprinzătoare pe de-a-ntregul și, în fine, altele de un dramatism răscolitor. După cele câteva zile petrecute pe drumurile Irlandei, pot spune cu mâna pe inimă că Insula de Smarald, cum este supranumită țărișoara asta, le are pe toate. Iar pe Wild Atlantic Way, ruta panoramică ce parcurge întreaga coastă de vest a insulei, pare că divinitatea și-a dat doctoratul în crearea celor mai năucitoare peisaje. Iar omul a desăvârșit această operă de artă, presărând din loc în loc câte un castel impunător ori câte un conac elegant.
Noi am parcurs doar o secțiune a fabulosului drum, de la Cliffs of Moher până la Fiordul Killary, dar a fost suficient să ne convingă să revenim cât de curând. Haideți să vă povestesc și vouă de ce!
Primul contact cu civilizația irlandeză
De origine celtică, populația irlandeză s-a aflat mai bine de opt secole sub dominație britanică. Asta nu înseamnă că și-a pierdut identitatea. De altfel, chiar denumirea țării provine de la zeița celtică Eire, iar limba cu influențe celtice este încă vorbită pe alocuri. Spre exemplu, în zona Limerick am auzit vorbindu-se o limbă similară francezei, dar din care nu înțelegeam o iotă. Și tot aici am luat primul contact cu civilizația irlandeză, vizitând Castelul Bunratty și Muzeul Satului anexat acestuia.
Datând din 1425, Castelul Bunratty este cea mai bine conservată fortăreață medievală din Irlanda și a fost atent restaurat în anii 1950. Pe măsură ce explorați cotloanele castelului și încăperile decorate cu mobilier rafinat și tapiserii delicate, vă veți imagina involuntar cum trebuie să se fi derulat viața în spatele zidurilor groase de piatră, în zilele Irlandei medievale. Iar imaginația poate deveni realitate dacă decideți să luați parte și la banchetele organizate aici pentru vizitatori. Noi nu ne-am încadrat în timp pentru o astfel de experiență, dar așteptăm să ne spuneți voi impresiile!
Explorarea castelului se completează cu plimbarea pe aleile domeniului adiacent, transformate într-un soi de muzeu al satului ce relevă istoria Irlandei de acum mai bine de 100 de ani. Folk Park recreează fidel un sat din acele vremuri. Casele cu acoperișuri de paie, mobilate în stil autentic, cu focul arzând în șeminee de piatră, atelierele meșteșugărești, școala, cabinetul medical, pub-ul și chiar o fermă plină de viață, vă vor face să vă simțiți precum actorul din rolul principal, pe un amplu platou de filmare.
Dacă aveți îndoieli privind autenticitatea satului, nu trebuie decât să vă abateți până la Adare, pentru a vedea cum arată un astfel de sat locuit și în zilele noastre.
Catalogat drept unul dintre cele mai frumoase sate ale Irlandei, Adare vă va surprinde cu șirul său de căsuțe cu acoperiș din paie. Acestea au fost construite în secolul al XIX-lea de Contele de Dunraven pentru muncitorii care participau la construirea conacului acestuia, Adare Manor. Dacă pe străduțele satului vă puteți plimba în voie, iar căsuțele ce găzduiesc cafenele și restaurante vă așteaptă să le treceți pragul, Adare Manor este astăzi un hotel de lux, accesul fiind permis doar oaspeților.
Geoparcul Global Burren și Cliffs of Moher
Geoparcul Global Burren și Cliffs of Moher oferă o diversitate fără egal a peisajului și nu numai. Frumusețea naturală a rocilor de calcar vechi de 330 de milioane de ani ce compun Parcul Național Burren, alături de cea a stâncilor accidentate din Moher, este completată de flora unică, ce include plante arctice și alpine care cresc surprinzător alături de specii mediteraneene, dar și de istoria milenară și de tradițiile locuitorilor. Toate aceste elemente fac ca acest loc să își merită din plin statutul de geoparc global UNESCO.
Am citit la un moment dat o descriere de pe la 1600 a Parcului Național Burren. Se spunea că acesta ar fi „un ținut unde nu e suficientă apă să înneci un om, lemn să îl spânzuri sau pământ să îl îngropi. Și totuși vacile sunt grase!” La prima vedere, trebuie să recunosc că descrierea de mai sus pare îndreptățită. Priveliștea acelor stânci stranii, mărginite de pajiști unde oile și vacile pășteau în voie, părea neschimbată de secole. Mi-ar fi plăcut să pornim în vreo drumeție sau să vizităm obiectivele consacrate precum Peștera Doolin. Din păcate, timpul limitat ne-a permis să ne bucurăm doar de imaginea aceea de ansamblu, zărită de pe drumul spre hanul unde am înnoptat.
Una dintre atracțiile principale ale Irlandei, Cliffs of Moher, este o înșiruire de stânci verticale ce se ridică brusc, la o înălțime de peste 200 de metri, din oceanul care se agita fără încetare. Au fost folosite atât de multe superlative pentru a descrie magnificele Cliffs of Moher, încât îmi este greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a reda intensitatea acelui peisaj unic. Stând în bătaia vântului și privind în jur, aș spune că te năpădesc senzații și sentimente precum vertij, încântare, zbucium, dar și o umilă plecăciune în fața măreției naturii. Nu este de mirare că un astfel de loc a folosit drept decor pentru multe filme.
Cu un aspect aproape enigmatic, Turnul O’Brien marchează cel mai înalt punct al stâncilor din Moher. Acesta a fost construit în anul 1834 de către Cornelius O’Brien, un om de afaceri local, pentru a oferi turiștilor victorieni un loc unde să-și bea ceaiul și să privească stâncile. O versiune mai romantică a poveștii susține că O’Brien ar fi construit turnul pentru a impresiona o doamnă pe care o curta. Indiferent de motiv, turnul rămâne un monument ce amintește că omul este în măsură să desăvârșească spectacolul natural. Iar din vârful acestuia se dezvăluie o perspectivă incredibilă asupra stâncilor.
Dacă tot am pomenit mai sus de Doolin, mă simt datoare să vă spun că sătucul colorat, situat la mică distanță de stâncile maiestuoase din Moher, dar și de insulele Aran, merită inclus în itinerariu. Cel puțin pentru a savura o înghețată în timp ce inspirați aerul sărat al Atlanticului. Deși faima satului este aceea de casă a muzicii tradiționale irlandeze, astfel că nu ar strica să prelungiți vizita pentru o cină cu muzică live!
La limita parcului, cocoțat pe un afloriment stâncos de pe malul golfului Galway, se înfățișează impozantul Castel Dunguaire. Construit în 1520 de clanul O’Hynes și format dintr-un turn de peste 20 de metri înălțime și un zid de apărare ce se proiectează pe un fundal uimitor, castelul este considerat a fi cel mai fotografiat din Irlanda! Totuși „castel” este impropriu spus, căci în realitate acesta este un exmeplu de reședință nobiliară fortificată, construită după moda timpului.
Galway
Galway este unul dintre cele mai energice orașe ale Irlandei, care îmbină armonios farmecul istoric cu o atmosferă contemporană. Iar crema acestui amestec o regăsești concentrată în jurul Portului Galway. Alăturați-vă pentru câteva clipe localnicilor înșirați la soare, așeazându-vă pe malul zidit, pentru a admira pe îndelete șirul de case pitorești ce delimitează practic portul.
Odată ce v-ați tras sufletul, vă recomand să porniți în explorarea orașului. Luați-o așadar, la pas, spre Arcul Spaniol, parte a fostului zid de apărare al orașului. Astăzi doar o plăcuță informativă marchează importanța locului, dar se poate considera că de aici începe turul efectiv.
Aventurați-vă pe Quay Street și nu ezitați să vă pierdeți prin labirintul de străduțe ce se ramifică din această arteră pietonală. Rătăciți prin Cartierul Latin, înțesat cu pub-uri zugrăvite în culori vii și magazine de suveniruri și relaxați-vă, mai apoi, pe o bancă din Eyre Square. Piața imensă, al cărei nume real este John F. Kennedy Memorial Park, fiind numită după vizita lui Kennedy din 1963, a fost complet reamenajată în anii 2000, cu costuri uriașe, devenind o piață modernă, dar plină de simboluri istorice.
Plimbarea agreabilă de-a lungul Promenadei Salthill, lungă de doi kilometri, va încheia în mod armonios vizita. De menționat că terenul din spatele promenadei a fost unul agricol până la Marea Foamete de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ulterior, în 1860, acesta a fost amenajat în scop turistic, odată cu construirea Hotelului Eglinton, care se află și astăzi în Salthill. Și, deși recunosc că noi am admirat promenada din mașină, ne-a impresionat numărul de localnici ieșiți la plimbare sau la scăldat, în apele reci ale oceanului. E drept, era o zi însorită de aprilie, dar temperatura nu sărea de 16 grade. Oare câte grade o fi avut apa?
Parcul Național Connemara
Ați avut vreodată sentimentul că ați ajuns, literalmente, la capătul lumii? Eu l-am trăit de mai multe ori. Spre exemplu, pe dealurile din Sri Lanka, la World’s End sau la Tadoussac, în Canada, în căutarea balenelor. Dar și pe drumurile Parcului Național Connemara, din vestul Irlandei.
Când am ales destinația, nu știam foarte bine la ce să mă aștept. Văzusem câteva imagini din câteva puncte fixe și au fost suficiente să mă convingă că îmi va plăcea. Nimic nu m-a pregătit însă pentru realitate și am fost efectiv tulburată de atâta frumusețe. Frustrarea cea mai mare e că nu o pot împărtăși pe de-a-ntregul, căci cele câteva cadre surprinse nu redau imaginea de ansamblu. Este imposibil să redai în câteva fotografii constanța peisajelor fabuloase, care se întinde pe zeci de kilometri. Deoarece parcul acesta este, în fapt, o succesiune de drumuri panoramice care include, așa cum spuneam, și câteva puncte de interes despre care am să vă povestesc în continuare.
Pornind dinspre Galway, prima oprire am făcut-o la podul de piatră, The Quiet Man Bridge, făcut celebru de unul dintre cele mai emblematice filme irlandeze, laurat al Premiilor Oscar, cu John Wayne în rol principal. Chiar dacă nu ați vizionat filmul, locul este atât de pitoresc încât merită cu certitudine să vă imortalizați într-o fotografie, pe marginea podului.
În apropiere, faceți o oprire pentru a surprinde câteva cadre la unul dintre cele mai instagramabile locuri din parc, Pines Island Viewpoint.
La doar o aruncătură de băț, Ballynahinch Castle and Estate, un domeniu de 700 de acri de păduri, grădini, lacuri și râuri, este refugiul ideal pentru orice călător în căutare de liniște și frumos.
Astăzi, castelul găzduiește un hotel din rețeaua Relais & Châteaux. Partea bună este că accesul vizitatorilor este permis, fără a fi percepută vreo taxă în acest sens. Probabil merg pe ideea că vizitatorii fie rămân să consume ceva la restaurantul sau pub-ul local (cum, de altfel, am făcut și noi), fie se îndrăgostesc de loc și revin să se cazeze (cum, de altfel, am face și noi dacă mai ajungem în zonă). Una peste alta, castelul și domeniul aferent sunt absolut fabuloase și recomand cu desăvârșire un popas aici, dacă decideți să vizitați Irlanda. Iar dacă aveți mai mult timp la dispoziție, să știți că puteți cere prânzul sub formă de picnic. Cei de la hotel pun la dispoziție (contra cost, evident) păturică, coș cu merinde și întregul domeniu!
Am zăbovit ceasuri întregi pe aleile pline de flori de pe domeniul Ballynahinch, la fix cât să parcurgem Sky Road tocmai în lumina caldă a asfințitului. Traseul circular ce pornește din Clifden și înconjoară practic peninsula prin Kingston, oferă vederi panoramice uimitoare asupra Golfului Clifden și a insulelor sale din larg. Se spune că sunt foarte puține locuri în Irlanda care pot rivaliza cu spectaculozitatea acestui drum.
Traseul se desparte în două rute. Dacă preferați să fiți mai aproape de ocean, atunci optați pentru Lower Sky Road. Însă Upper Sky Road este de departe cel mai popular, deoarece oferă o perspectivă mai amplă peste zonă.
Pe o pajiște verde ce pare că se pierde în ocean, Castelul Clifden își plânge declinul. Îl aud însă numai oile răsfirate în jurul său și cei câțiva călători ce se încumetă să ajungă până lângă zidurile sale uitate de vreme. Construit de John d’Arcy, întemeietorul orașului Clifden, între 1812 și 1815, castelul pare astăzi desprins din filmele de groază. Moșia d’Arcy a prosperat timp de aproximativ 30 de ani, dar a fost ruinată financiar de Marea Foamete din 1845/48. Castelul a trecut în patrimoniul familiei Eyre din Bath, care deținea ipoteci asupra proprietății. După moartea în 1894 a ultimului ocupant Eyre, castelul a fost abandonat și de atunci a căzut în ruină. Silueta sa îți captează însă atenția și te îndeamnă să te oprești pentru a-i afla misterele.
O soartă mult mai fericită a avut-o Castelul Abbeyglen, construit în 1832 de același John d’Arcy. Acesta a fost închiriat preotului paroh de atunci ca Glenowen House, iar în 1854 a fost cumpărat de Irish Church Mission Society pentru a fi folosit ca orfelinat protestant. Aici fetele erau instruite pentru serviciul casnic. După închiderea orfelinatului din cauza dificultăților financiare, clădirea a căzut în paragină și a folosit o perioadă de timp drept adăpost pentru vite și oi. Proprietatea a fost achiziționată ulterior de un localnic din Clifden care, împreună cu soția sa, a înființat aici hotelul Glenowen House, prin anii 1960. Începând cu anul 1969, castelul a revenit familiei Hughes și a fost transformat într-unul dintre cele mai bune hoteluri din Connemara.
Noi am ajuns la castel pe înserat, pentru o cină târzie, iar gazdele nu numai că au fost suficient de amabile să ne primească, dar ne-au făcut și un suvenir cadou. Voia bună și ospitalitatea managerului și a întregului personal ne-au determinat să regretăm că nu am optat pentru o noapte de cazare la castel.
Amplasată pe fundalul munților Connemara, Abația Kylemore este adăpostul unui ordin benedictin de călugărițe. Construit inițial ca reședință nobiliară ce a aparținut familiei unui bogat politician englez, Mitchell Henry și vândut ulterior ducilor de Manchester, fostul conac a devenit adăpost pentru măicuțele benedictine alungate din Belgia în timpul primului război mondial. Timp de un secol, acestea au administrat cu grijă întregul domeniu, deschis astăzi publicului.
În timpul vizitei, oaspeții pot afla povestea persoanelor care au scris istoria conacului, ascunsă în obiectele personale ale acestora. Pot spune o rugăciune la biserica neogotică, ce pare o catedrala în miniatură și care a fost construită de primul proprietar în memoria soției sale, decedată de dizenterie în timpul unei vacanțe în Egipt. Își pot pune dorințe la Piatra Uriașilor, o bucată de stâncă aterizată aici direct dintr-o legendă. Pot face o pauză de prânz sau de cafea, pentru a degusta bunătățile din rețetarul măicuțelor, precum tocana de miel și plăcinta cu mere. Și, bineînțeles, se pot minuna de frumusețea grădinii victoriene, atent restaurată și îngrijită. Cu siguranță, un popas de neratat în timpul unui road-trip pe Wild Atlantic Way!
Nu poți vizita o insulă fără să faci un popas la plajă! Și când plaja este una sălbatică, cu un peisaj de-a dreptul încântător, parcă îndemnul capătă și mai mult sens. Fie că alegi Plaja Renvyle, fie că optezi pentru mult mai cunoscuta Glassilaun, cu nisipul său alb și fundalul muntos, vei rămâne mut în fața splendorii naturale din jurul tău! Aș fi stat ceasuri întregi acolo, cu ochii ațintiți spre valurile ce se rostogoleau monoton, ducând cu ele în larg toate gândurile negre!
În cazul în care ochii și mintea încă mai suportă imagini de asemenea intensitate, continuați traseul către Killary Harbour. Acesta este considerat singurul fiord adevărat al Irlandei și se întinde pe 16 km, de la coasta Atlanticului până la minunatele cascade Aasleagh Falls. În această vale glaciară veți regăsi unele dintre cele mai spectaculoase panorame din vestul Irlandei.
La capătul îndepărtat al fiordului, pierdut în acest amestec de pământ și apă ce amintește de începuturile lumii, pitorescul sat Leenane te așteaptă la un ceai, să îți descrețești fruntea copleșită de uimire.
În camera veche a hanului Leenane am găsit un pliant cu recomandări de obiective și activități din împrejurimi. Așa am ajuns să încheiem itinerariul cu un alt drum panoramic pe parcursul căruia am trecut treptat de la o colecție de interjecții la amuțire. Căci Valea Doolough este unul dintre acele locuri care te zguduie puțin. Este un colț uitat de lume, unde peisajul nealterat, de o frumusețe brută, dacă pot folosi un astfel de adjectiv, oferă o experiență care rămâne cu tine mult după plecare. Cred că niciunde nu m-am simțit mai goală, mai umilă ca în fața panoramei acestei văi glaciare izolate.
Dacă aș fi știut la vremea călătoriei că în lacul acela încremenit s-a oglindit, odinioară, o poveste tragică, probabil sentimentul ar fi fost și mai apăsător. Însă abia la întoarcere am citit despre memorialul victimelor „Tragediei Doolough”, care s-ar afla în capătul de nord al văii. Se face că, în timpul Marii Foamete, sute de locuitori nevoiași din împrejurimi au plecat pe jos la Delphi Lodge pentru a primi mâncare de la autoritățile de acolo. Au fost însă aspru respinși, iar pe drumul de întoarcere mulți dintre ei au murit de foame și îngheț în Valea Doolough. În amintirea acestora a fost ridicată o cruce de piatră pe care stă încrustat un citat al lui Mahatma Gandhi: „Întotdeauna a fost un mister pentru mine modul în care oamenii se pot simți onorați de umilirea semenilor lor”.
Ca observație personală, Irlanda a fost o mare surpriză. Suma dintre locurile acelea atât de pure și veselia și ospitalitatea localnicilor, mă face să mă întreb cum de un astfel de loc nu este mai promovat turistic. Pe de altă parte, mă bucur în sinea mea, căci poate și-ar pierde din autenticitate. Este ca un secret bine păstrat, pe care acum vi-l dezvălui și vouă!
Detalii logistice
Am călătorit în Irlanda într-o minivacanță de Paște, iar zborul a fost operat chiar de compania irlandeză Ryanair. Odată ajunși la destinație, am preluat mașina rezervată de la compania locală Carhire și am pornit în explorare.
Prima noapte am petrecut-o la Shannon Springs Hotel, un soi de han unde la cină am savurat o bere bună și am cântat și ne-am încărcat cu energia bună și veselia localnicilor.
A doua noapte, după ce am luat parte la Slujba de Înviere multietnică, alături de alți români, dar și de moldoveni, georgieni și greci, la Biserica Ortodoxă Românească din Galway, ne-am încălzit lângă șemineul de la Hazelwood Lodge.
În fine, Leenane Hotel ne-a așteptat cu o cameră cu vedere la fiord. O adevărată plăcere dimineața!
Presupunând că aterizați ca și noi, la Dublin, pe drumul spre coasta de vest a insulei (sau de retur) vă recomand un popas la Athlone. Veți avea astfel ocazia să ciocniți o halbă de Guinness la cel mai vechi pub din Irlanda, Sean’s Bar, cu o istorie documentată ce începe în anul 900 e.n.
- Ce mai aveam pe listă, dar nu ne-am încadrat în timp? O croazieră în apropierea Castelului Ashford (singura modalitate de a-l vedea dacă nu ești client al hotelului de lux amenajat în incintă), vizita la Westport House și excursie pe Insulele Aran.
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!
