Se apropiau Sărbătorile Pascale și pentru că beneficiam de câteva zile libere, ne-am decis să profităm și să plecăm într-o vacanță. Cum destinațiile posibile erau limitate din cauza pandemiei, am analizat opțiunile și am ajuns la Spania. În zona continentală citisem despre restricțiile de circulație între provincii, așa că am redus și mai mult aria de căutare. Ne-am orientat spre Spania insulară, mai exact Insulele Canare. Doar experiența în Tenerife ne încântase, nu avea cum să fie rău nici în celelalte insule! Dar care dintre ele să fie de data aceasta? Timpul disponibil ne condiționa să alegem maximum două dintre ele. Am fi vrut să o înghesuim și pe a treia, dar am rămas totuși raționali.
Prima insulă luată în calcul a fost Gran Canaria. Aveam salvată în telefon, de câțiva ani, o imagine cu o piscină suspendată deasupra unor creste muntoase neregulate. Îmi promisesem să ajung într-o zi acolo, iar acum venise momentul! După calcule și socoteli, cea de-a doua care a răspuns celor mai multe criterii a fost Lanzarote. Așadar, am rezervat repede zborurile și cazarea, am făcut bagajele și am pornit mai mult în necunoscut, căci de cercetare nu prea am găsit răgaz!
Am ajuns în Lanzarote pe 1 Mai, undeva în jurul orei 17. Procesul de preluare a mașinii închiriate a decurs fără probleme și numaidecât am pornit spre primul hotel. Odată ajunși la cazare, în Costa Teguise, ne-a surprins că stațiunea era mai mult pustie. Am crezut că motivul era ziua liberă, dar am aflat mai târziu că era urmarea pandemiei. În orășelul care trăia mai mult din turism, doar trei hoteluri erau deschise. După ce ne-am învârtit puțin prin împrejurimi, am decis să acceptăm și oferta de upgrade la demipensiune, pentru numai 5 euro de persoană în plus pe zi. Nu de alta, dar în afară de un restaurant indian, nu am găsit nimic deschis. Și chiar dacă suntem fani mâncare indiană, parcă preferam ceva mai local.
Explorarea insulei am început-o abia a doua zi spre prânz, după o vizită la Biserica românească din Lanzarote. Nu este prima dată când sărbătorim Paștele în Spania, la biserici românești. Am mai fost și în Mallorca, unde am cântat “Hristos a Înviat!” alături de Gică Popescu ori în Andaluzia, unde ne-a încântat slujba de înviere. Dar să revenim la Lanzarote, cu caracterul său vulcanic!
Insula se remarcă în primul rând prin peisajul său selenar. Trebuie să spun că nu eram pregătiți pentru imaginea aceea, în care zeci de cratere se succed, unul după altul, pe măsură ce mașina înaintează cu viteză dintr-un capăt în altul al insulei. Am mai văzut vulcani în călătoriile noastre: am urcat pe Etna, pe Vezuviu, pe Teide, am admirat silueta muntelui Batur și nu numai. Dar o asemenea densitate de cratere ca în Lanzarote, nu ne-am gândit că vom avea ocazia să vedem.
Unele sunt mai roșiatice, altele mai verzui, altele brune. Unele sunt mai zvelte și mai bine conturate, altele mai teșite. Dar toate par că plutesc deasupra unui ocean de lavă. Din loc în loc, câte un cactus uriaș ori un aloe dă puțină viață peisajului straniu. Iar pe tot acest fundal, satele cu casele lor albe și cu arhitectură unitară conferă un contrast aproape dramatic. Ceva din tot acest cadru ne amintea de Santorini cea seducătoare. Relația cu Lanzarote se anunța însă și mai pasională.
Acest potențial de seducție al insulei l-a anticipat César Manrique, un artist local care a definit practic turismul în Lanzarote. Astfel, Manrique a creat o serie de obiective de interes turistic, prin care a reușit să pună în valoarea frumusețea naturală a locului. Mai mult, acesta a contribuit și la conservarea arhitecturii tradiționale, cu case albe și detalii verzi ori maro, aspect fără de care imaginea insulei ar fi fost probabil alta, mult mai puțin atrăgătoare. În viziunea lui Manrique, vulcanii și câmpurile de lavă se armonizează într-un mod aproape ideal cu așezările umane. Tabloul perfect are nuanțe neutre, dar pulsează a viață! La fel cum pulsează inima privitorului!
Acum că v-am făcut curioși, haideți să vă povestesc despre itinerariul nostru. Insula este destul de mică, se ajunge dintr-un capăt în altul în mai puțin de o oră. Cu toate acestea, noi am parcurs mai bine de 400 de kilometri și trei zile s-au dovedit insuficiente.
- Ziua 1 – Slalom printre vulcani
În destinația în care atracția principală o reprezintă vulcanii, nu puteam începe explorarea cu altceva decât cu aceștia. Am pornit așadar la drum cu gândul la Parcul național Timanfaya cu ai săi munți de foc. E drept că intențiile ne-au fost puțin amânate. La fiecare alveolă a drumului am fi vrut să oprim pentru o nouă poză. Și apoi mai erau și satele, care meritau puțină atenție.
Primul popas l-am făcut la punctul de belvedere Mirador de Guiguan. De aici poate fi admirată silueta craterului omonim, în jurul căruia un grup de case albe și câteva grădini de zarzavaturi stau mărturie faptului că omul și natura se pot ierta reciproc.
Ne-am continuat drumul spre orașul Mancha Blanca, unde am zăbovit cât să luăm pulsul vieții cotidiene. Fiind duminică, localnicii așteptau respectuoși să poată intra în Capela Ermita de Los Dorores, dedicată protectoarei insulei, venerată pentru presupusul ei rol miraculos din timpul erupțiilor vulcanice din 1730-1736 și 1824. După ce ieșeau de la biserică, aceștia se îndreptau spre piața volantă amenajată în apropiere. Noi ne-am retras să admirăm atât arhitectura capelei, cât și zarva micului orășel, din fața unei cești de cafea, la bodeguța din colțul piațetei.
Cu forțe proaspete, am pornit să ne îmbogățim cunoștințele despre vulcani. Parcul național Timanfaya este singurul parc din rețeaua spaniolă care are o natură eminamente geologică, fiind rezultatul erupțiilor vulcanice ce au avut loc între 1730 și 1736 și în 1824. Centrul pentru vizitatori, situat în apropierea orașului Mancha Blanca, permite accesul gratuit la o expoziție ce oferă o imagine de ansamblu asupra parcului, dar și a modului de formare și de definire în timp a întregii insule, prin prisma erupțiilor vulcanice. Tot aici puteți asista la o simulare a unei erupții, atractivă fără dubiu pentru cei mici.
Însă peisajul unic al insulei, cu siluetele vulcanilor ce se pierd în zare, până la limita albastră a oceanului, pare că atinge apogeul la Montañas del Fuego (Munții de Foc). De aici, în orice direcție privești, senzația este că te-ai teleportat pe o altă planetă. Aș tinde să spun că pe Marte, ținând cont că nuanța predominantă este una roșiatică. Demonstrațiile privind activitatea vulcanică își aduc și ele aportul la impresionarea vizitatorilor. Iar una dintre ele are chiar rezonanțe culinare. Ce ziceți de o pulpă de pui gătită lent, cu ajutorul căldurii latente a vulcanului? Manrique, artistul despre care povesteam mai sus, a considerat că un astfel de răsfăț culinar nu poate fi trecut cu vederea. Așa a luat naștere restaurantul El Diablo, care merită atenția prin ineditul său.
După prânzul copios, ne-am continuat drumul spre sud. Volcán del Cuervo ar fi trebuit să fie locul perfect pentru a ne cufunda și mai mult în peisajul vulcanic. Un traseu de dificultate mică te poartă de jur împrejurul vulcanului și în interiorul craterului. Pe noi ne-a cam speriat un nor amenințător și câțiva stropi de ploaie, așa că am făcut cale întoarsă mai repede decât am fi sperat.
Ne-am consolat însă la una din cramele din La Geria, cu un pahar de Malvasia, vinul rafinat născut din lavă. Este uimitor cum din acele pământuri sterpe și măturate constant de vânturile ostile, poate fi produs un vin cu un caracter atât de puternic.
Prin orașelul Yaiza, martor al erupțiilor vulcanice din 1730 – 1736, am făcut doar un mic ocol înainte de a ne îndrepta spre Charco de Los Clicos, craterul deschis spre mare și cunoscut pentru lacul ce s-a format în interiorul acestuia prin apariția apei de mare la suprafață. Aici, alăturarea dintre marginile roșiatice ale vulcanului, apa verde a lacului, nisipul negru și albastrul intens al oceanului creează un tablou atipic, aproape apocaliptic.
Exaltați după admirarea unei asemenea capodopere, vă puteți reculege în El Golfo, un mic sat pescăresc din imediata apropiere. Acesta vă întâmpină cu o bună varietate de restaurante situate chiar pe malul mării. Noi ne-am continuat drumul spre ultimul obiectiv al zilei, Los Hervideros. De altfel, mai mult sau mai puțin metaforic, aici se și termina drumul, tronsonul până la Salinas de Janubio fiind închis. Los Hervideros este o porțiune de coastă accidentată, cu coloane bazaltice ce se scurg parcă în apa oceanului, care în lumina asfințitului capătă nuanțe cenușii. Sculptate prin eroziunea apei și a vântului, coloanele au dobândit cele mai interesante forme, care stârnesc imaginația privitorului. Iar valurile oceanului le lovesc cu intensitate, invidioase parcă pe forța de atracție a acestora.
Am lăsat oceanul să își plângă dorurile și am încheiat astfel o zi plină, în care spectacolul oferit de natură ne-a întrecut imaginația.
- Ziua 2 – Pe urmele lui César Manrique
Vă spuneam că César Manrique a intuit de timpuriu potențialul turistic al insulei și lui i se datorează mare parte din aspectul actual al acesteia. Nicio călătorie în Lanzarote nu este completă fără turul celor mai importante obiective create ori influențate de acesta. Noi am început ziua cu Jardín de Cactus, o grădină ce găzduiește aproximativ 4500 de plante de cactus din 450 de specii diferite, provenite din întreaga lume. Nu am stat să îi numărăm, așa am citit! Dar am fi putut foarte bine să facem și inventarul, căci parcă am mai fi stat câteva ceasuri pe aleile organizate cu atâta atenție la detalii. Parcă și vulcanii de pe fundal erau așezați în mod artificial acolo, pentru a accentua farmecul grădinii și nu invers.
Ceva mai la nord, tunelul de lavă format de vulcanul La Corona este unul dintre cele mai lungi și mai interesante de pe planetă: peste șase kilometri de pasaj subteran de la craterul vulcanului până la mare, cu o secțiune subacvatică cunoscută sub numele de „Túnel de la Atlántida” (Tunelul Atlantidei). Noi am vizitat două secțiuni ale acestuia. Prima, Cueva de los Verdes, a fost pusă în valoare prin iluminatul artificial gândit de Jesús Soto, un alt artist local aflat sub influența stilului lui Manrique. Turul presupune parcurgerea a aproximativ 1 kilometru din tunel, cu o oprire la sala de concerte amenajată în interiorul acestuia, dar și cu un secret pe care nu am primit permisiunea să îl dezvălui. Dar vă asigur că este uluitor!
Cea de-a doua secțiune vizitată, Los Jameos del Agua, își datorează numele lacului interior cauzat de infiltrarea apei de mare și care dă naștere unei formațiuni geologice unice. Mai mult, în apele lacului viețuiește o specie endemică de crabi mici și albi, care par niște stele pe un cer înstelat, atunci când câte o rază de lumină își croiește drum prin imperfecțiunile tunelului. Tot acest micro-univers a fost pus în valoare de Manrique, Jameos del Agua fiind primul obiectiv creat de acesta. Iar dacă armonia locului vă determină să mai rămâneți, restaurantul ce face parte integrantă din obiectiv este soluția ideală. Înțeleg că în mod normal oferă o adevărată experiență culinară, dar din aceleași motive sanitare, noi a trebuit să ne mulțumim cu un sandwich și o cafea.
Situat în partea cea mai de nord a insulei, Mirador del Río este una dintre cele mai spectaculoase creații arhitecturale ale lui Manrique. Aceasta pune în valoare priveliștea cu adevărat năucitoare asupra insulei La Graciosa. Parcă nu mă mai săturam să tot admir! Și parcă pe măsură ce priveam, albastrul oceanului părea tot mai ireal!
Itinerariul ar fi trebuit să continue în Haria, cu o vizită la Casa-Museo César Manrique, casa unde artistul a locuit o bună bucată de timp, până la moartea sa. Din păcate, am găsit-o închisă temporar din cauza restricțiilor sanitare. La fel cum aveam să găsim și Fundația César Manrique, ce are sediul în ceea ce a fost casa artistului pentru o altă perioadă de timp. Cum Manrique nu ne-a primit în vizită, am decis să descoperim totuși îmrejurimile. Așa am ajuns pe un drumeag sinuos, sper Mirador de los Helechos, de unde se deschideau priveliști încântătoare spre orășelul brăzdat din loc în loc de palmieri.
Ultima dintre lucrările lui César Manrique vizitată de noi și considerată de specialiști cea mai încărcată cu referințe simbolice a fost complexul arhitectural Casa-Museo del Campesino y Monumento a la Fecundidad (Casa-Muzeul Fermierului și Monumentul Fertilității). Aceasta dorește să aducă un omagiu fermierilor care au reușit să dea viață solului arid al insulei. Din păcate, și aici am găsit restaurantul închis, dar ne-am bucurat de plimbarea printre căsuțele albe cu detalii verzi, cu arhitectură similară celei cicladice.
După periplul printre operele lui Manrique, ziua am continuat-o pe marginea oceanului: întâi cu un platou de fructe de mare în față în orașul de coastă Arrieta, iar mai apoi în bătaia vântului, cu ochii ațintiți la zmeiele colorate, la Playa de Famara.
Și pentru că în călătoriile noastre încercăm, pe cât posibil, să alegem cel puțin câte un hotel emblematic, nu puteam face excepție nici acum. Ca atare, la finalul zilei ne-am mutat de la hotelul nostru de lanț la un mic boutique-hotel a cărui arhitectură a fost influențată de stilul clasic al lui Manrique.
Iar amplasarea hotelului în centrul orășelului istoric Teguise nu a făcut decât să îi sporească farmecul!
- Ziua 3 – Dincolo de Arrecife
Nu puteam pleca de pe Lanzarote fără să vizităm și centrul administrativ și comercial al insulei, Arrecife. Odată ajuns în oraș, primul obiectiv care atrage atenția este Castelul San Gabriel, înconjurat de apele oceanului și legat printr-un pod de piatră de uscat. Astăzi, acesta găzduiește muzeul de istorie al insulei. Între noi fie vorba, vizita merită atenția voastră doar dacă aveți mai mult timp de irosit. Altfel, vă puteți mulțumi cu imaginea castelului din depărtare.
Charco de San Ginés, laguna din inima orașului, remodelată în conformitate cu un proiect conceput de César Manrique, reprezintă principalul punct de referință al orașului. În prezent, aceasta este folosită ca punct de ancorare pentru bărci de dimensiuni mici și oferă totodată o imagine ce amintește de caracterul maritim al capitalei insulei.
În fine, ultimul obiectiv care ne-a atras atenția a fost La Casa Amarilla, clădirea care a găzduit în trecut guvernul insulei. La data vizitei noastre, în interiorul acesteia era organizată o expoziție temporară dedicată femeilor din Lanzarote și trecutului acestora.
Pentru că ne rămăsese restanță din prima zi, prânzul l-am servit la un restaurant din El Golfo. Iar mai apoi am condimentat puțin experiența cu sarea de la Salinas de Janubio.
Abia târziu, la amiază, am reușit să ajungem și la cea mai renumită plajă a insulei, Playa de Papagayo. În realitate, veți descoperi aici o succesiune de plaje, situate în zona de sud a insulei, în Parcul Naural Ajaches. Acestea sunt accesibile după parcurgerea a aproximativ 5 kilometri de drum neasfaltat și răsplătesc cutezanța de a ajunge până la ele cu cel mai auriu nisip și cele mai străvezii ape. Aș adăuga și reci, căci nu prea ne-am încumetat să ne îmbăiem. Am preferat să admirăm priveliștea, la o cafea.
Am închinat la final încă un pahar de Malvasia în cinstea peticului de pământ scăldat de apele Atlanticului care ne-a surprins, ne-a încântat și ne-a cucerit prin diversitate!
Detalii logistice
Am achiziționat biletele de avion cu doar 5 zile înainte de decolare, de la Air Europa. Am ales un bilet multi-city, cu aterizare pe Lanzarote și decolare, la retur, din Gran Canaria. Biletul a fost cu escală în Madrid, astfel că puteți include și o zi de vizite prin capitala spaniolă. Zborul la/de la Madrid a fost operat de către Tarom. Ca și alternativă, Lufthansa oferă bilete similare, dar puteți combina și bilete separate, achiziționate de la companii aeriene diferite.
Pentru primele două nopți am ales un hotel de lanț, cu servicii foarte bune, respectiv Barceló Teguise Beach (Adults only). La Barceló nu numai că am primit upgrade gratuit pentru cameră cu vedere la mare și jacuzzi pe balcon, dar bufetul de la cină, accesibil pentru 5 euro în plus de persoană, a fost un real festin. În apropiere se află și o plajă micuță care arăta destul de îmbietor.
Hotelul emblematic despre care povesteam mai sus se numește Hotel Boutique Palacio Ico. Ne-a plăcut foarte mult atmosfera de aici. Singura atenționare ar fi aceea că nu toate camerele dispun de ferestre. Noi am fost cazați într-o cameră fără fereastră către exterior, dar ușa vitrată ce se deschidea direct spre patio compensa orice neajuns.
Ca să vă puteți bucura în ritmul vostru de tot ce are de oferit insula, recomand închirierea unei mașini. Noi am rezervat încă de acasă o mașină clasă mini de a Cicar, pe care îi știam din Tenerife și cu care am avut o experiență foarte bună. Mașina se achită în avans, prețul include asigurare full și nu se solicită garanție.
Pentru vizitarea Centrelor de cultură, artă și turism, respectiv obiectivele din periplul pe urmele lui Manrique, se pot achiziționa bilete combinate. Noi ne-am amețit atât de tare la vederea imaginilor cu vulcanii, încât la Montañas del Fuego am plătit separat intrarea. Abia a doua zi am optat pentru biletul combinat cu 4 obiective incluse. De menționat că la Montañas del Fuego biletul include accesul cu mașina până la parcarea amenajată la Islote de Hilario, unde se află restaurantul El Diablo și un tur organizat, cu autobuzul, printre vulcani. Turul cu autobuzul vă permite să aflați mai multe despre parc și să vă bucurați de imaginea vulcanilor din mai multe perspective.
Pentru un răsfăț culinar cu rezonanțe pescărești, recomand cu mare poftă platoul de pește și fructe din oferta restaurantului El Amanecer, din Arrieta. Întrebați chelnerul, căci în meniu nu se regăsea.
- Pentru informații complete și actualizate despre condițiile de călătorie, consultați pagina Ministerului Afacerilor Externe și pagina oficială de turism a Insulelor Canare.
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!
