Cu dealurile sale verzi, coasta stâncoasă mărginită de plaje cu nisip negru, cascadele uimitoare și peisajul vulcanic unic, insula Flores este considerată cea mai frumoasă insulă din Arhipelagul Azorelor. Iar eu visam de câțiva ani buni să ajungem aici, pentru a da verdictul! Întâmplarea face că am ajuns pe insulița aceasta, izolată în mijlocul Atlanticului, la fix cât să sărbătorim schimbarea prefixului de către Claudiu. Și tocmai când speram la o aniversare perfectă, insula s-a dovedit extrem de capricioasă și ne-a demonstrat, încă o dată, că Raiul se lasă greu cucerit! În sinea mea, îi port oarece ranchiună că abia ni s-a dezvăluit. Pe de altă parte, îi mulțumesc că ne-a arătat o frântură din cum trebuie să fi fost lumea la începuturi, când omul nu se credea mai presus decât natura.
Dacă în prima zi petrecută pe insulă ploaia măruntă ne-a permis să colindăm pe coclauri și să ne minunăm în fața spectacolului natural, a doua zi ne-am trezit cu o vreme teribilă. Aproape toată insula era învăluită într-un nor imens, iar vizibilitatea era extrem de redusă. Ploua monoton și vântul vuia ca nebunul, împingând nemulțumit picăturile spre fereastra camerei. Totul suprapus peste o sărbătoare națională, care limita și activitățile indoor, oricum extrem de puține. După cum ne-a spus și doamna de la recepția hotelului, singurul lucru pe care îl puteai face era să te lași purtat în lumea onirică de către sunetul cadențat al stropilor de ploaie. Iar prognoza nu părea să se îmbunătățească, ba chiar se anunțase cod roșu de vânt și ploi pe următoarele cinci zile.
În acest context, am zis să schimbăm zborul de retur și să plecăm pe insula São Miguel mai devreme, ca să profităm cum se cuvine de ultimele zile de vacanță (de acolo aveam rezervat zborul spre casă). Ne-am înfățișat degrabă la aeroport, numai că atunci a început calvarul! Zborurile au început să se anuleze unul după altul și călătorii, înghesuiți în micul aeroport, căutau disperați soluții să ajungă la destinații. Un singur avion a reușit să aterizeze și să decoleze, pe grabă, chiar către São Miguel. Ar fi trebuit să fim în el, dacă domnul de la ghișeul de check-in n-ar fi comis o greșeală și ne-ar fi emis tichetele de îmbarcare corect sau dacă noi am fi verificat cu atenție și, mai ales, la timp, ce scria pe acestea. Când am realizat, era prea târziu pentru a remedia problema.
Așadar, fix de ziua soțului, ne-am trezit captivi la capătul lumii, cu toate șansele să pierdem zborul spre casă. Noroc cu apusul acela perfect, care ne-a lăsat să întrezărim lumina de dincolo de norii cenușii! Apropo, știți că noi doi am fost ultimele persoane din Europa care au admirat apusul zilei respective? Asta pentru că insula Flores este cel mai vestic teritoriu al Europei (din punct de vedere geografic, căci din punct de vedere geologic, aceasta se află pe placa tectonică americană). Inedit, nu?
Ultima zi a fost ca o tablă de șah, iar noi, pionii, ne mutam periodic de la peisajele acelea care te lasă la propriu fără aer și fără gânduri, la sala ponosită a micului aeroport, încercându-ne norocul să prindem totuși locuri pe un zbor către oricare insulă unde vremea nu punea probleme traficului aerian. Zborul nostru inițial se modificase și oricum era loterie pură dacă avionul avea să ajungă la ora programată și să mai și decoleze. În final, cu ajutorul domnului de la check-in care comisese greșeala în ziua precedentă, am reușit să plecăm spre São Miguel, cu o escală scurtă pe Faial. Însă nu cred că vom uita vreodată zborul acela și cum mica aeronavă se căznea să țină piept vântului, pe măsură ce înainta pe pista umedă.
Când am aterizat pe Faial, eram pe punctul de a săruta pământul. Și paradoxal, odată ajunși pe São Miguel, ne rugam să apară o situație care să ne mai prelungească puțin șederea. Ce ți-e și cu omul! Cum o dai, nu e bine! Dar destul cu vorbăria, haideți să vă arăt puțin din fața paradisiacă a insulei Flores!
Fajã Grande
În lumea asta largă sunt multe locuri de o frumusețe firească, aproape pură. De unele dintre ele am avut norocul să ne bucurăm și noi. Însă dramatismul peisajului din Fajã Grande ne-a luat prin surprindere și ne-a copleșit de-a dreptul. Nici cuvintele și nici imaginile nu pot reda emoția ce te încearcă în fața unei astfel de măreții naturale. Imaginați-vă că stați neclintiți, la baza unui perete uriaș de rocă vulcanică, acoperit de un strat delicat de plante, de un verde țipător. De pe muchia acestuia, un număr indescifrabil de cascade își croiesc drum la vale, către oceanul învolburat. Doar plaja întinsă și neagră pare că le îngreunează traseul. Altfel, ar unii fără probleme norii cenușii cu valurile hapsâne, care vor să stăpânească uscatul.
În acest decor de o intensitate aproape dureroasă, două-trei case rătăcite trădează prezența omului. De parcă ar vrea să întregească tabloul și să ne amintească despre creația divină.
Imediat ce ne-am dezmeticit puțin, ne-am îndreptat spre Poço do Bacalhau. O cărare pietruită îți poartă aproape hipnotic pașii spre baza impresionantei cascade, ce curge nestăvilită, de la o înălțime de 90 de metri. Ajuns lângă mica piscină naturală formată la baza cascadei, rămâi așa, umil, minute întregi, lăsând picăturile difuze de apă să îți alinte chipul și să îți alunge gândurile. Aici totul devine palpabil și te simți integrat în acel peisaj primordial.
Pentru a captura cu privirea, dintr-o perspectivă diferită, toată această scenografie, îți recomand să pornești către punctele de belvedere precum Miradouro do Portal sau Miradouro Craveiro Lopes.
Adevăratul motiv pentru care mi-am dorit să ajungem pe această insuliță uitată de lume este peisajul aproape ireal de la Poço da Ribeira do Ferreiro (cunoscut și sub numele de Poço da Alagoinha sau Lagoa das Patas). O scurtă drumeție prin pădure te duce spre unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pământ: un cadru perfect, creat de peste 20 de cascade care se estompează într-un mic lac. Oglinda apei dublează frumusețea acestor cascade. Vegetația luxuriantă, liniștea tulburată doar de ciripitul păsărilor și sentimentul de pace ce te învăluie, contribuie la desăvârșirea acestui loc uimitor. Am respirat adânc, mi-am stăpânit cu greu lacrimile de fericire și am încercat să închid într-un serat al minții toată acea imagine. Să o pot scoate de câte ori simt nevoia să evadez într-un loc magic!
Fajãzinha
Întoarcerea la realitate o puteți face pe străduțele cu case pietruite din Fajãzinha. Și tot aici puteți sedimenta amintirile la un prânz tradițional, acompaniat de un pahar de vin cinstit.
Mosteiro
Orice poveste reușită trebuie să aibă și o intrigă incitantă. Iar vechiul sat abandonat Caldeira do Mosteiro creează scenografia ideală. Ploaia își reintrase în drepturi când am ajuns acolo. Ne-am pus pelerinele și am luat-o la pas, pe aleea pustie. O pisică a apărut din neant și ne-a făcut să tresărim. Ceva mai încolo, câteva capre pășteau în voie printre ruinele fostului sat. Atmosfera era potrivită turnării unui film de horror.
Te așteptai ca în orice secundă, de după zidurile acoperite cu licheni, să își facă apariția un personaj tenebros. Poate chiar fantoma presupusului pirat, António Freitas. Născut în Fajãzinha în 1792, acesta ar fi luat calea mării și, ulterior, s-ar fi stabilit în Macao, unde s-a dedicat traficului de opiu. Afacerea, prosperă de altfel, a luat sfârșit când acesta a fost prins și întemnițat. A reușit însă să scape din închisoare și și-a îndeplinit promisiunea de a se întoarce pe insula natală, Flores, pentru a construi o biserică. Și ca să vă convingeți că povestea mea ascunde un sâmbure de adevăr, în spatele bisericii din Mosteiro, în cimitir, se află un mausoleu care iese în evidență față de restul. Nu trebuie decât să mergeți să îl descoperiți!
Lajes das Flores
Un popas simbolic este în Lajes das Flores, cea mai vestică municipalitate din Europa. Din păcate, vremea capricioasă de care vă spuneam la început și sărbătoarea națională pe care nu o luasem în calcul, au făcut să găsim orășelul pustiu. Chiar și așa, am dat-o o tură prin împrejurimi și ne-am recules preț de câteva clipe în biserica maiestuoasă.
Santa Cruz das Flores
Santa Cruz, orașul principal al insulei, este o adunătură de câteva clădiri, despărțite de pista micului aeroport. În capătul pistei se întinde oceanul, iar în zare se înaltă peretele vulcanic, din care țâșnesc alte cascade.
Unul dintre reperele orașului este fosta fabrică de prelucrare a cărnii și a oaselor de balene, Fábrica da Baleia do Boqueirão. Scoasă din uz după interzicerea vânătorii de balene, fabrica a fost transformată într-un muzeu tare interesant, despre această îndeletnicire ce a reprezentat principala activitate economică a insulei timp de veacuri. De menționat că astăzi, Arhipelagul Azorelor este unul dintre locurile prielnice pentru observarea balenelor, fiind organizate excursii în acest sens. Ba chiar, în februarie 2023, arhipelagul a fost inclus pe lista Whale Heritage Site de către Alianța Mondială pentru Cetacee, o distincție descrisă drept „standardul de aur pentru observarea responsabilă a balenelor”. Sunt doar zece sit-uri în întreaga lume care au obținut o asemenea recunoaștere.
Și dacă tot am pomenit despre trecutul localnicilor, o altă oprire extrem de interesantă a fost la Muzeul Flores, dedicat istoriei insulei.
Ruta lacurilor
Caracterul vulcanic al insulei îi conferă acesteia un aspect distinctiv. Iar cele șapte cratere vulcanice transformate în lacuri merită incluse în itinerariul oricărui călător ajuns pe aceste meleaguri. Poate cele mai cunoscute dintre ele sunt Lagoa Negra și Lagoa Comprida, despărțite de un mal înălțat. Ineditul este dat de diferența de culoare dintre cele două, iar Miradouro Lagoa Negra e Lagoa Comprida este locul perfect pentru a observa aceste particularități.
Astfel, Lagoa Comprida (Laguna lungă) este într-adevăr mai lungă și, contrar denumirii, este în fapt mai întunecată decât Laguna Negra (Laguna Neagră). Înconjurat de vegetație endemică și alimentat constant de o cascadă, lacul poate fi înconjurat și admirat din diverse unghiuri. În schimb, Lagoa Negra, în realitate surprinzător de verde, este cea mai adâncă lagună dintre toate lagunele arhipelagului Azore, cu o adâncime de 113 metri.
Lagoa Seca este singura dintre cele șapte care nu are apă permanentă: în perimetrul ei se acumulează doar apa de ploaie. Iar cel mai bun loc pentru a admira această calderă inundată este Miradouro da Caldeira Seca.
Lagoa Branca (Laguna Albă) iși împrumută culoarea de la norii ce se reflectă pe suprafața apei.
După ce vă săturați să o admirați, vă recomand să continuați puțin drumul la deal, până la primul punct de belvedere. Panorama de la Pico dos Sete Pés vă asigur că vi se va întipări adânc pe retină!
Revenind la lacurile noastre, următoarea oprire (și ultima pentru noi) am făcut-o la Miradouro Caldeira Rasa e Funda. Aceste două lacuri au caracteristica specială de a fi unul lângă altul, dar la niveluri diferite. Lagoa Rasa (Laguna plată), deși frumoasă și ea, este eclipsată de vecina Lagoa Funda (Laguna adâncă). Aceasta din urmă este mărginită de un verde luxuriant care se reflectă pe luciul apei, spectacolul fiind completat și de dansul norilor pufoși ce se suprapun peste verde. În ciuda numelui, această lagună are o adâncime maximă de 35 de metri.
Ultimul lac, Lagoa da Lomba, ne-a rămas pe listă pentru data viitoare!
Detalii logistice
Despre posibilitățile de zbor în Arhipelagul Azorelor, am povestit aici. Noi am aterizat pe insula São Miguel, iar de acolo am zburat spre Terceira și, ulterior, spre Flores, cu compania locală, SATA Air Açores.
În ceea ce privește mașina, aceasta am închiriat-o de la Ilha Verde. De altfel, aceasta este una dintre cele două companii disponibile pe insulă, iar rezervarea trebuie făcută în prealabil. Altminteri, slabe șanse să vă puteți deplasa în voie, la fața locului.
Întrucât posibilitățile de cazare sunt și ele limitate și cu greu am găsit disponibilitate, ne-am împărățit șederea printr-un du-te/vino între hotelul INATEL Flores și stabilimentul în regim de self-catering Villas do Mar.
La capitolul culinar, trebuie să încercați specialitățile locale de la restaurantul Pôr do Sol, din Fajãzinha. În Fajã Grande, un loc cu bucate delicioase și priveliște pe măsură este restaurantul Papadiamandis. Delicioase a fost și pizza la pachet de la Cana Roca, mâncată pe marginea drumului, la un miradouro (ținând bine de cutie, să nu o ia vântul) și burger-ul savurat fix lângă pista aeroportului, la o rulotă, în timp ce așteptam să aterizeze avionul salvator.
- Ce mai aveam pe listă, dar nu ne-am încadrat în timp? Ei bine, din cauza vremii capricioase nu am reușit să facem drumeția la Fajã de Lopo Vaz și să vizităm nordul insulei, în speță orășelul Ponta Delgada și Farul Albarnaz. De asemenea, din cauza lipsei de vizibilitate, nu am putut să admirăm formațiunile geologice Rocha dos Bordões și Rocha dos Frades. În fine, excursia pe insula vecină, Corvo, a rămas și ea pentru o proximă ocazie!
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!
