Când am decis să combinăm cea de-a doua escapadă în Tenerife cu câteva zile în Fuerteventura, m-am gândit că aici ne vom găsi liniștea. Că vom sta ceasuri întregi la prăjit, pe vreo plajă întinsă și pustie. Părea planul perfect pentru a ne recupera după un an stresant și după două viroze prin care tocmai trecusem. Cu atât mai mult cu cât citisem tot felul de păreri despre insulă și concluzia era că aici vom găsi Maldivele Europei, cu plaje cu nisip fin și ape cristaline.
Ei bine, socoteala de acasă nu s-a potrivit nici de data aceasta cu cea din târg. Căci insula ne-a ademenit cu aspectul său inedit și ne-a determinat să ne dorim să-i deslușim misterele. Mai ales că încă din avion Fuerteventura se întrezărea total diferită față de ce îmi imaginasem. În față ni se profila un tărâm deșertic, cu câteva creste ca niște creneluri. Din loc în loc, câte un pâlc de case albe rupea monotonia. Doar apele acelea turcoaz, ce păreau să strângă insula ca-ntr-un buchet, aveau să nu îmi înșele așteptările.
Dar haideți să pornim în explorare! Evident, nu înainte de a face un prim popas, pentru o cină delicioasă. Iar restaurantul pescăresc Los Caracolitos, de lângă bazinele sărate de la Salinas del Carmen, este varianta perfectă.
Plajele
De-a lungul anilor, am văzut tot felul de plaje, de la golfuri ascunse de ochi curioși la plaje late și întinse, cu nisip alb, roșcat sau negru, mărginite sau nu de vegetație. Însă plajele din Fuerteventura își merită o categorie aparte. Privind în zare la întinderile acelea aproape interminabile de nisip auriu, delimitate pe de-o parte de coline golașe, iar pe de alta de ape străvezii, stai și te întrebi dacă nu așa arăta lumea când Dumnezeu a separat pământul de ape. La Playa de Sotavento sentimentul este mai accentuat, căci pare că apele nu s-au retras cu adevărat, ci încă-și negociază malul cu vântul atotputernic. Iar tu poți cuprinde cu privirea tot acest spectacol al naturii, dacă faci efortul să urci până la Mirador De Sotavento.
Cred că v-ați obișnuit deja că nu avem stare. Era prea simplu să ne relaxăm câteva zile la minunata plajă Sotavento, mai ales că eram cazați fix acolo. Vreo două ceasuri am rezistat, după care curiozitatea a câștigat teren și astfel am pornit la drum. Ne măcina o întrebare: Dacă Sotavento este splendidă, oare cum este legendara Playa de Cofete? Vă spun eu! După mai bine de un ceas de condus pe un drum neasfaltat, virajat și fără parapeți, este fantastică! Mai că îți vine să săruți nisipul acela încins și să te contopești cu apele oceanului (Atenție, însă! Scăldatul aici nu este recomandat din cauza curenților puternici.). Abia apoi, după ce te dezmeticești puțin, ajungi să te minunezi de peisajul acela sălbatic, la creionarea căruia contribuie major lanțul muntos ce izolează plaja de orice urmă de civilizație.
Și pe măsură ce privești în jurul tău, mut de uimire, realizezi că pentru a ajunge la plajă, ai trecut pe lângă o mică așezare umană. Cele câteva case formează satul Cofete. Iar existența lor explică și existența, fix pe plajă, a celui mai inedit cimitir pe care l-am văzut până acum. Amenajat de cei câțiva localnici în secolul XIX, acesta a constituit soluția salvatoare pentru a nu mai transporta cadavrele cu cămilele pe un traseu de 40 de kilometri, până la bisericuța din Pájara.
Dar doza de inedit nu se oprește aici. Căci de sus, de pe culme, un conac impunător și misterios străjuiește întreaga vale. Vă întrebați poate cine ar fi construit un conac într-un loc atât de izolat? Răspunsul este cât se poate de incitant: un inginer german, Gustav Winter, suspectat că ar fi fost spion nazist. De altfel, Vila Winter este subiectul unor teorii ale conspirației legate de o posibilă ascunzătoare nazistă. Mai mult, câteva articole de ziar expuse printre ruinele construcției, pe care o puteți vizita pe baza unei mici donații, susțineau că aici intenționa însuși Hitler să se pensioneze. Nu știu cât adevăr ascund, dar de un lucru sunt sigură: vila vă va stârni imaginația!
Drumul la Cofete nu este complet fără o abatere, la retur, până la punctul extrem al insulei, Farul Punta de Jandia. Ca de obicei, silueta farului profilându-se în lumina strălucitoare a soarelui, la capăt de lume, este una de-a dreptul incitantă. Și chiar dacă noi am nimerit fix în timpul pauzei de masă și nu am putut vizita muzeul amenajat la interior, ne-am bucurat de sentimentul de libertate pe care numai locurile atât de îndepărtate ți le pot conferi! Și (trebuie să recunosc!) de prânzul delicios, savurat pe îndelete la un birt din satul pescăresc El Puertito.
Vă rămâne încă timp după un astfel de tur de forță? Atunci vă recomand o baie răcoritoare, la apus, pe o altă plajă superbă, Playa del Matorral. Întinderea de nisip este separată de stațiunea cochetă Morro Jable mai întâi printr-o zonă de promenadă decorată cu tot felul de sculpturi abstracte. Excepție face scheletul de balenă dintr-un capăt al promenadei, parte dintr-o rețea ce împânzește insula alcătuind un traseu turistic și educativ, Senda de los Cetáceos. În continuare, o serie de podețe de lemn te poartă pe deasupra unei zone protejate, pentru ca apoi să îți afunzi liber tălpile goale în pulberea aceea de aur ce se întinde în stânga și în dreapta ta, cât vezi cu ochii. Noroc cu farul care se înalță undeva la mijloc, ca un reper!
Nordul insulei, cu dunele de nisip din Parcul Natural Corralejo, amintește și mai mult de proximitatea față de continentul african și, implicit, față de deșertul Sahara. Interesant este că aici limita dintre plajă și deșert devine imperceptibilă. Poate doar panglica neagră de asfalt, care străbate întinderea de nisip, să separe relieful acesta atipic.
Mărturisesc că dunele din Gran Canaria m-au impresionat mai tare. Dar asta nu ne-a împiedicat să poposim pe una din cele mai încântătoare plaje ale parcului, Playa Alzada, pentru o baie energizantă.
În fine, o plajă cu adevărat unică este Playa del Bajo de la Burra. Pentru a ajunge aici, lași Corralejo în urmă și te avânți pe un alt drum improvizat, de data aceasta traversând adevărate câmpuri de lavă. Surprinzător, traseul este foarte circulat și autorulotele parcate strâmb, pe câte o porțiune mai netedă de teren, te conving să avansezi. Odată ajuns la destinație, contrastul culorilor te năucește. Peste lava neagră se așterne un covor de “popcorn”, care se pierde mai apoi în spuma oceanului. Nu, nu a împrăștiat nimeni floricele de porumb pe plaja aceea neagră, ci sunt, de fapt, rodoliți. Niște structuri calcaroase, formate de algele roșii și care, odată cu timpul, se transformă în particulele de nisip alb care înconjoară această insulă fabuloasă.
Un adevărat paradis pentru practicanții de surf, windsurf și alte sporturi similare, El Cotillo nu se dezminte, fiind înconjurat de alte plaje de o diversitate surprinzătoare. Porțiuni întinse de nisip se întrepătrund cu rocile vulcanice, creând un peisaj magnific. Însă demnă de menționat mi se pare plaja fosilă de la poalele Farului Tostón, parte a unui sit paleontologic. Poate că nu știu eu să interpretez schimbările climatice pe baza fosilelor, dar e un sentiment tare interesant să știi că pășești pe milenii.
Cât despre satul propriu-zis El Cotillo, acesta ne-a cam purtat cu gândul la mult iubita Grecie.
Viața de dincolo de plaje
Așa cum vă povesteam încă de la început, într-un pustiu cum este Fuerteventura, nu mă așteptam să descoperim atâtea locuri interesante. Ba mai mult, nici prin gând nu mi-ar fi trecut că peticul acesta de pământ arid a fost, odinioară, grânarul Arhipelagului Canarelor. Despre asta și despre o mulțime de alte particularități ale insulei am aflat vizitându-i orășelele pitorești dar, mai ales, muzeele. Să o luăm cu începutul!
V-am pomenit mai devreme de proximitatea insulei față de Africa, de care o desparte o fâșie de apă de aproximativ 100 kilometri. Dar nu mă așteptam ca într-unul dintre cele mai impozante faruri ale insulei, Faro de la Entallada, cocoțat pe o stâncă golașă, să găsim un muzeu de artă africană. Cred că suma trăirilor pe care mi le-a conferit dramatismul peisajului înconjurător, combinat cu grotescul sculpturilor în lemn, au transformat acest far într-unul din locurile mele preferate de pe insulă.
Puteți desăvârși însă experiența cu o vizită la una din plantațiile de Aloe Vera din apropiere. Planta de origine africană, renumită pentru proprietățile medicinale, se dezvoltă favorabil în solul vulcanic, scăldat de soare, al insulei. Noi am ales să poposim la Verdeaurora Bio Farm, dar Google Maps vine cu mai multe propuneri similare.
Și dacă tot sunteți în zonă, vă recomand cu încredere să vă abateți până la Pozo Negro, pentru cel mai delicios prânz de pe insulă. Micul restaurant Los Pescadores, amplasat fix pe plajă, lângă câteva case pescărești, te va surprinde cu bucatele tradiționale, de la clasicul gofio la tot felul de preparate pe bază de pește și fructe de mare. Iar dacă i-am dedicat un paragraf în articol și nu doar o mențiune la Detaliile logistice, eu zic că merită să îl includeți în itinerariu!
Întregul relief al insulei, dar și viața localnicilor, au fost modelate, de-a lungul vremii, de vânt. În acest context, nu e de mirare că o constantă a peisajului o reprezintă morile de vânt. Despre rolul acestora am aflat în urma vizitelor la o serie de astfel de mori de vânt precum Molinos de Villaverde sau Molino de Tefia, dar și la muzee dezvoltate în preajma acestora, precum Museo del Queso Majorero, dedicat, în fapt, producerii brânzei de capră ori Los Molinos Interpretation Center.
Vă spuneam că insula a fost principalul producător de cereale ale arhipelagului. Determinați de condițiile neprielnice, localnicii au găsit tot felul de soluții pentru cultivarea terenului secetos, de la terasare, până la irigare. Cerealele obținute astfel de tehnici ingenioase erau prăjite (în amestec cu nisipul, pentru a nu obține popcorn la propriu), cernute și apoi măcinate cu ajutorul numeroaselor mori de vânt ce împânzeau insula. Lua astfel naștere alimentul de bază al canarienilor, gofio. Tot acest proces este explicat pe îndelete la Muzeul Agriculturii din La Oliva, amenajat într-o clădire istorică ce servea pentru depozitarea dijmei bisericești, Casa de la Cilla, dar mai ales în cadrul turului ghidat de la Ecomuzeul La Alcogida, un amplu muzeu etnografic. Cele șapte clădiri ce alcătuiesc muzeul constituie un bun exemplu de arhitectură tradițională, iar o parte dintre încăperi găzduiesc ateliere unde puteți afla detalii despre olărit, brodat și alte îndeletniciri ale localnicilor.
Și dacă tot vorbim despre vechii locuitori ai insulei, nu pot să nu vă povestesc și despre populația indigenă, maho și miturile acesteia. Astfel, indigenii considerau Muntele Tindaya un loc sacru, cu puteri magice. Se spune că sentimentul de liniște și de ocult te cuprinde pe parcursul unei drumeții pe acest munte. Nu pot confirma, căci nu ne-am apropiat prea mult de tărâmul misterios. Totuși, vă spun cu mâna pe inimă că de la Mirador de Vallebrón, de unde poți cuprinde cu privirea întregul munte, nici vântul ce aproape că te lua pe sus nu m-a putut convinge să plec, minute în șir.
La capitolul punctelor de belvedere, de neratat este și Mirador de Guise y Ayose, cu statuile uriașe de bronz ce îi înfățișează pe ultimii conducătorii indigeni.
Dincolo de rolul simbolic, punctul de belvedere oferă o perspectivă amplă asupra insulei și te introduce, totodată, către Betancuria, prima așezare de după cucerirea spaniolă, numită chiar după cavalerul Jean de Bethencourt căruia Guise și Ayose i-au jurat credință. Nu e de mirare că o plimbare pe aleile orașului colonial este ca o călătorie în trecut!
Cu speranța că v-am convins să includeți Fuerteventura în planurile voastre de călătorie, mă refugiez mental în cel mai spectaculos loc de contemplat apusul!
Detalii logistice
Am combinat vacanța în Fuerteventura cu câteva zile în Tenerife, care a fost poarta de intrare în arhipelag. De acolo am ajuns în Fuerteventura în mai puțin de o oră, cu un zbor lejer operat de Canary Fly și rezervat, la preț mai bun, de la partenerul Air Europa (cu care, de altfel, am zburat și pe ruta București – Madrid – Tenerife, zborurile fiind operate în parteneriat cu TAROM).
Cum ne este obiceiul în Insulele Canare, mașina am închiriat-o de la CICAR. Dar țin să precizez că a fost prima rezervare făcută, imediat după achiziționarea biletelor de avion. Nu de alta, dar mașinile disponibile se epuizează repede.
Întrucât insula se întinde pe o lungime de 100 kilometri, am împărțit cazarea în două. Primele două nopți le-am petrecut chiar lângă superba Lagună Sotavento, mai exact la Meliá Fuerteventura. Hotelul este cam mare pentru gustul nostru, dar oferă o mulțime de facilități dacă vă doriți o vacanță statică.
Ultimele două nopți le-am petrecut într-un resort imens, Barceló Fuerteventura. Deși amplasat într-o stațiune animată și nu pe o plajă spectaculoasă ca și Melia, pot spune că resortul din Caleta de Fuste m-a impresionat plăcut.
O parte dintre muzeele insulei, precum Muzeul pescuitului tradițional, amenajat chiar în incinta Farului Tostón, le-am găsit închise temporar. Pe altele le puteți vizita pe baza unui bilet combinat. Menționez aici Los Molinos Interpretation Center, Museo del Queso Majorero și Salinas del Carmen, pentru vizitarea cărora am scos din buzunar 11,5 euro de persoană. Din nefericire, la cel de-al treilea muzeu nu am mai ajuns, dar poate ne spuneți voi ce am pierdut…
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!
