Vă spuneam săptămâna trecută că astă vară am colindat câteva zile prin jurul Sibiului. Acum, “în jurul” e o chestiune relativă, căci și drumul până la Sarmizegetusa Regia l-am încadrat tot în această categorie. De mult timp ne propusesem să ajungem în acest loc încărcat de istorie și despre care auzisem că are o energie aparte, iar acum am profitat de ocazie și de distanța mai scurtă și am luat calea Munților Orăștie.
- Sarmizegetusa Regia
Ansamblul dacic fortificat din Munții Orăștiei, scena războaielor daco-romane despre care cu toții am auzit încă din clasele primare, este înscris în lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Ansamblul include mai multe cetăți, dar în cadrul scurtei noastre excursii a trebuit să ne limităm la Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a Regatului Dac. Vreme de aproape un secol şi jumătate, aceasta a fost principalul centru politic, religios, economic şi militar al lumii dacice. Către cetate te poartă un drum sinuos și nu foarte bine întreținut, ce pornește din Orăștie și se termină într-un soi de parcare improvizată. Noroc cu peisajul verde, care compensează puțin nemulțumirea dată de calitatea precară a infrastructurii.
De aici, o alee pietonală, pietruită și lungă de aproape un kilometru, te conduce spre zona de acces propriu-zis în situl arheologic. Pe la jumătatea aleii era amenajată o copertină, ca o stație de autobuz. Probabil cineva a avut ideea de a transporta turiștii cu vreun microbuz ori trenuleț, dar planurile nu au fost finalizate. La capătul aleii, parcă ți-ai trage puțin sufletul, la o cafea, în poiana frumos luminată unde se află și casa de bilete. Dar nu ai unde… Încă o dată se dovedește că degeaba accesăm fonduri mai mult sau mai puțin rambursabile, oricum nu știm ce să facem cu ele și în ce să investim.
Am luat biletele și am pornit mai departe, bucurându-ne de peisajul încântător. Căci informații sunt puține, hărți nu am primit, iar de ghidaj nici nu s-a pus problema. În afara băiatului de la casa de bilete, nu părea să fie nimeni pe acolo din cercul administrativ. Poate vă întrebați de ce am ales să scriu despre un loc care, până la acest moment, nu pare să merite efortul unei vizite.
În realitate, nu numai că merită orice efort, dar nu am mai fi plecat de acolo. Despre simbolistica din spatele pietrelor nu am aflat mai multe decât puteți citi și voi aici. Energia locului este însă un concept greu de explicat în cuvinte. Sunt câteva locuri unde am mai simțit ceva similar și culmea, toate sunt creația unor civilizații dispărute. Nu știu ce taine oculte au descoperit vechii daci ori khmerii care au construit Angkor Wat, dar cumva în astfel de locuri simți că picioarele îți înțepenesc, că inima ți se deschide, că toate gândurile îți dispar și că ai sta așa, ore în șir, privind în gol și încercând să afli un răspuns. Când tu nu știi nici întrebarea.
Când te dezmeticești puțin, realizezi că ești așezat pe cea mai verde iarbă, că aerul îți pătrunde adânc în plămâni, că deasupra se întinde cel mai albastru cer, iar murmurul izvorului din apropiere se confundă parcă cu cel al pădurii. Lipsește doar focul pentru a crea armonia perfectă, dar pe acela îl resimți în suflet, fără să îți poți explica. Cam de aceea trebuie să ajungi la Sarmizegetusa Regia.
- I Giardini di Zoe
La vreo jumătate de oră de Orăștie, într-un sat oarecare, un italian a construit o adevărată grădină a Edenului. Auzisem despre locul magic și curiozitatea ne-a împins până acolo. Pe italian l-am găsit la poartă, tolănit pe un scaun și tăind biletele. Îndrăgostit de grădinărit, dar și de România, acesta s-a gândit să își transforme pasiunea în afacere, creând din nimic un adevărat obiectiv turistic. Grădina sa de la Banpotoc rivalizează cu grădinile palatelor aristocrației europene de azi și de ieri. Aleile mărginite de gard viu, treptele pietruite, fântânile arteziene, statuile, băncile, florile multicolore – toate amintesc de grădinile din perioada renașterii italiene. Îți vine cam greu să crezi că te afli la capătul unui sat obișnuit din regiunea Hunedoarei și nu în grădina unui castel din Toscana.
Ne-am plimbat în tihnă pe aleile înconjurate de plante, am băut o cafea în apropierea casei proprietarului, al cărei design întregește peisajul și la final l-am felicitat pe creator. În primul rând pentru munca depusă. Nu este simplu să îngrijești un asemenea domeniu, iar biletul de numai 10 lei nu cred că acoperă prea mult din costurile curente. Vă recomand și vouă să faceți un ocol pe la Banpotoc, dacă aveți drum prin zonă. Vă asigur că veți fi deopotrivă surprinși și încântați de mica Italie ascunsă într-o grădină dintr-un sat oarecare.
- Geoagiu-Băi
Auzisem de nenumărate ori, la radio, reclama unui hotel renumit din Geoagiu-Băi. Văzând pe GPS cât de aproape suntem de stațiune, am decis să facem un ocol până la acesta, în drumul spre Sibiu. Mai ales că ne tenta să încercăm un alt traseu la retur, iar drumul ce leagă Grădinile lui Zoe de Geoagiu era cea mai simplă opțiune. Și ne-a atras și peisajul, drumul șerpuind de-a lungul luncii Mureșului.
Geoagiu nu ni s-a părut prea fermecător și nici despre Gioagiu-Băi, cu hotelul cel renumit, nu am foarte multe cuvinte de laudă. Spre deosebire de Govora, aici am găsit totuși o stațiune vie. Grupuri întregi de turiști mișunau în toate părțile, ca și când ar fi uitat de pandemie. Cu toate acestea, stațiunea balneoclimaterică cu tradiție de pe vremea romanilor ne-a cam dezamăgit ca aspect general. Am zis să descoperim măcar obiectivele turistice.
Am urmat indicatoarele spre Băile romane și Grota Haiducilor. Ne-am trezit pe un drumeag circulat, mărginit pe un tronson de un gard cu coloane romane. Părea un centru de agrement abandonat. Posibil să fi fost chiar Băile romane, pe care altfel nu le-am găsit. Am lăsat în urmă gardul scorojit cu zeitățile împietrite și am înaintat pe drumeag, prin pădure, încercând să identificăm măcar grota. Am găsit la un moment dat un mic intrând într-o stâncă, dar nu avem convingerea că am ajuns unde trebuie. Nici ceilalți turiști nu au avut-o, dar cu toții am făcut cale întoarsă. Ne-am gândit încă o dată, cu regret, cum alții transformă orice piatră în obiectiv de valoare culturală, iar noi nu știm să valorificăm comorile de care dispunem.
Și dacă cu romanii nu am avut o întâlnire prea fructuoasă, am plecat în căutarea cascadelor, o pasiune recunoscută de-a mea. Mai exact, a cascadei Clocota, aflată la marginea stațiunii. Pe aceasta am găsit-o frumoasă, albă și cu atitudine. Cu o cădere de aproximativ 20 de metri, apa cascadei se revarsă succesiv peste terase de travertin acoperite de mușchi și plante agățătoare. Mai mult, râul Clocota colectează toate izvoarele termominerale din zonă, iar datorită temperaturii, aici cresc plante specifice apelor termale. Toate acestea dau cascadei un aspect aparte, făcând-o una dintre cele mai impresionante cascade văzute de noi până acum.
Așadar, chiar și atunci când la prima vedere un loc nu pare promițător, încercați să treceți de pragul de superficialitate. Nu știți ce minuni se ascund câțiva metri mai încolo.
Dacă ți-a plăcut articolul, încurajează-mă să scriu și altele, distribuindu-l pe oricare dintre rețelele de mai jos!
